Autor: Laura Maria Pătru

 

            INTRODUCERE

Carrefour, Real, Kaufland, Cora, Metro, Auchan, Mega Image și multe altele. Nu există cartier bucureștean și oraș în cadrul căruia să nu existe, sub un nume sau altul, cel puțin un supermarket. Citând site-ul de știri Hotnews, ‘marile lanțuri de magazine o duc foarte bine în România’[1]. Dar pe lângă aceste centre comerciale, pitite nu doar pe ulițele satului, ci și printre blocuri, magazinele de cartier, așa zisele buticuri sau chioșcuri, continuă să supraviețuiască în ciuda și de multe ori chiar în vecinătatea acestor frați mai mari.

Existența acestora, excluzând situațiile în care sunt folosite ca paravan pentru spălarea de bani, se datorează unui număr de persoane care, din cauza problemelor financiare, sunt nevoite să cumpere “pe caiet”. Iar numărul acestora nu este deloc mic deoarece, conform unui studiu dat publicității de Institutul pentru Economie Mondială din cadrul Academiei Române, ‘60% dintre români rămân fără bani de la o lună la alta și 33% dintre ei cumpără mâncare pe datorie’[2].

Plecând de la aceste cifre surprinzător de mari, în lucrarea de față voi analiza dintr-o perspectivă socio-antropologică practica datului pe datorie, atât în mediul rural cât și în cel urban. Temele asupra cărora mă voi concentra sunt următoarele: motivele patronilor din spatele deciziei de a da sau de a nu da pe datorie, produsele căutate de clienți și perioada în care acestea sunt solicitate, profilul cumpărătorului pe caiet și, nu în ultimul rând, relația dintre proprietar și clienți.

Trebuie să menționez de la capul locului faptul că această lucrare de cercetare nu are un caracter explicativ, ci mai degrabă unul explorativ, preponderent descriptiv. Datele necesare elaborării acestei cercetări etnografice au fost obținute prin observație participativă și interviuri semi-structurate în perioada 22 aprilie – 22 iunie de la patronii și angajații celor 4 magazine din satul Ciulnița, comuna Leordeni, județul Argeș și de la 6 magazine din București, zona Uranus – 13 Septembrie – Panduri.

 

            CADRUL TEORETIC AL CERCETĂRII

Practica datului pe datorie, într-o societatea sau alta, sub o formă sau alta, ca să folosesc o vorbă din popor, există “de când lumea și pământul”, cu mult înainte de apariția banilor în forma pe care-i cunoaștem în prezent. Scopul și rolul acestei practici în cadrul unei comunități a reprezentat și reprezintă subiectul multor lucrări sociologice și antropologice, din acestea rezultând la fel de multe definiții ale conceptului de ‘credit’. În ceea ce mă privește, consider necesară prezentarea câtorva dintre acestea înainte de a analiza practica datului pe datorie din România.

Una dintre caracteristicile esențiale ale datului pe datorie este capacitatea de-a lega prezentul cu trecutul și, poate mai important, cu viitorul. În termeni generali vorbind, creditul presupune oferirea unor bunuri deținute în prezent în schimbul unei promisiuni, promisiune ce vizează restituirea acestora, sub o formă sau alta, în viitor. Mai exact, așa cum Peebles remarcă (2010), datul pe datorie implică două entități: datornicul și creditorul. În timp ce primul transformă posibilele sale resurse în resurse concrete ce urmează a fi utilizate în prezent, creditorul se privează de resursele pe care le are în prezent în schimbul unor câștiguri speculative în viitor. Și, indiferent dacă resursele transferate sunt sub forma unor produse sau sub forma unor cadouri, atașamentul dintre datornic, creditor și resurse rămâne, acest lucru fiind cu siguranță una dintre caracteristicile definitorii ale datului pe datorie.

În al doilea rând, în ciuda opiniei conform căreia datoriile trebuie plătite, dar în legătură cu aceasta, o altă caracteristică importantă a datului pe datorie este reciprocitatea. În cartea Debt: The First 5000 Years și citându-l pe Levi-Strauss, David Graeber (2011: p.91) prezintă argumentul acestuia conform căruia ‘viața umană poate fi imaginată ca fiind compusă din 3 sfere: limbaj (care implică schimbul de cuvinte), rudenie (care implică schimbul de femei) și economie (care este alcătuită din schimbul de bunuri). Acestea trei, insistă el, sunt guvernate de aceeași lege fundamentală a reciprocității’. Și, din moment ce viața socială se bazează pe principiul reciprocității, iar interacțiunile umane pot fi cel mai bine privite ca un fel de schimb, practica îndatorării nu ar trebui privită ca imorală deoarece ‘datoria este ceea ce se întâmplă atunci când un echilibru nu a fost încă restabilit’ (ibidem). În plus, un individ îi poate solicita unui altuia un lucru știind că prin aceasta el îi oferă celuilalt dreptul de a cere, după o perioadă mai mult sau mai puțin lungă, contravaloarea lucrului pe care l-a primit. Iar sancțiunile pe care trebuie să le suporte o persoană care încalcă principiului reciprocității prin a nu oferi cele ce îi sunt cerute, atât timp când cererile sunt juste, sunt suficient de mari pentru a descuraja această practică.

Mai departe, imoralitatea datului pe datorie este negată și de sociologul Marcel Mauss care în cadrul lucrării The Gift demonstrează că această practică, în ciuda faptului că ocupă un rol central în procesul de formarea a ierarhiilor de putere și dominație, contribuie la menținerea și construirea solidarității de grup și a legăturilor sociale din cadrul acestuia. Cu toate acestea, imoralitatea împrumuturilor sub forma banilor este mai greu de negat deoarece, așa cum Graeber afirmă (2011: p.14), ‘banii au capacitatea de-a transforma moralitatea într-o chestiune de aritmetică impersonală, acest lucru justificând lucruri care în alt context are părea scandaloase’.

Nu în ultimul rând, așa cum Bronisław Malinowski demonstrează în cadrul cărții Argonauts of the Western Pacific: An Account of Native Enterprise and Adventure in the Archipelagoes of Melanesian New Guinea, ‘nu în toate cazurile, dar în multe dintre acestea, înmânarea este expresia superiorității creditorului față de destinatar’ (2005: p.134). Din acest punct de vedere, datoria este ceea ce întâmplă atunci când cele două persoane implicate, creditorul debitorul, nu se pot îndepărta una de cealaltă deoarece nu sunt, ca să folosesc din nou o expresie populară, “pe picior de egalitate”. În perioada în care datoria rămâne neplătită, logica ierarhiei ia loc și, probabil din această cauză, așa cum Peebles remarcă (2010: p.226), datul pe datorie ‘este privit ca fiind benefic pentru cel ce oferă și împovărător și constrângător pentru cel ce primește’.

Aceste trăsături și funcții ale creditului prezentate anterior, în ciuda importanței sociologilor și antropologilor care le-au formulat, nu trebuie privite ca literă de lege, ci verificate. Este dificil să vorbim în termeni generali despre credit deoarece mecanismul social după care acesta funcționează și rolul său în cadrul unei comunități variază de la o societatea la alta, de la o perioadă istorică la alta. Cu toate acestea, amintirea lor este absolut necesară pentru a analiza datul pe datorie în România. Însă, înainte de a analiza această practică pe plan local, aș dori să prezint două studii ce demonstrează importanța creditului și faptul că datul pe datorie este o practică larg răspândită.

Studiind practicile tribului nomad Bass din regiunea Fars (Iran în prezent), antropologul norvegian Fredrik Barth (1968) susține faptul că, pentru a-și păstra efectivul de ovine, pastorii din tribul menționat cumpărau pe datorie de la vânzătorii locali cele necesare pentru traiul zilnic. Înainte de a pleca, aceștia își achitau datoriile oferindu-le creditorilor unt, lână și piei. Mai mult, în ciuda faptului că vânzătorii percepeau dobânzi pentru datorii, populația Bass considera că este mai avantajos să consume pe credit decât să diminueze dimensiunea turmei.

Un alt studiu care atestă prezența creditului și care evidențiază faptul că persoanele implicate în această practică fac parte din aceeași comunitate este cel al lui Jeffrey Burds (1991) despre relațiile dintre muncitorii din Rusia din cea de-a doua jumătate a secolului al 19-lea. În cadrul acestuia, Burds demonstrează faptul că țăranii preferă să intre în relații de credit mai degrabă cu consătenii lor decât cu cei din exterior, așa cum Lățea și Chelcea afirmă (2003: p.131), ‘chiar și în cazurile în care împrumuturile sunt oferite de cămătari locali’.

Revenind pe plaiurile mioritice, trebuie precizat faptul că datul pe datorie nu este doar forma de supraviețuire a magazinelor de cartier/sătești, ci și a locuitorilor acestora. Criza economică din ultimii ani, așa cum Paul Tannacui (2012: p.7) remarcă, ‘a afectat aproape întreaga omenire într-un moment în care lumea modernă nu își putea imagina un declic de o asemenea anvergură având falsa senzație că trăim într-un sistem care se auto-echilibrează fiind dotat cu anticorpi rapizi și eficienți’. Efectele acesteia au fost resimțite în special de cei din mediul urban (pierderea locurilor de muncă, reducerea salariilor etc.) și mai puțin de cei din zonele rurale deoarece, ca să-l citez pe Bob Dylan (1965), when you ain’t got nothing, you got nothing to lose.

Spre deosebire de cei din mediul urban, majoritatea celor din mediul rural se confruntă cu probleme economice nu din 2008, ci din perioadă ce-a urmat căderii comunismului. Din cauza transformării economiei naționale și regionale pe scară largă, de-a lungul anilor ’90 majoritatea angajaților, ca urmare a închiderii fabricilor și uzinelor din vecinătatea satului, și-au pierdut locul de muncă și, totodată, principala sursă de venit. Acesta este și cazul bărbaților din Ciulnița care, începând cu închiderea Întreprinderii de Supape şi Bolţuri din Topoloveni sau cea a Combinatul Petrochimic Pitești (pentru a enumera doar două), trăiesc preponderent din pensie/ajutorul de șomaj (în funcție de vârstă), din lucrul cu ziua și din alocațiile copiilor. În plus, dincolo de lipsa locurilor de muncă, perioada post-decembristă a schimbat relația populației rurale cu agricultura: fermele colective au fost divizate în parcele de teren și împărțite persoanelor care, în majoritatea cazurilor, nu au nici capacitatea financiară și nici utilajele necesare lucrării pământului.

Fără doar și poate, problemele financiare cu care țăranii se confruntă de mai bine de 20 de ani reprezintă un motiv pentru care datul pe datorie este privit ca fiind o practică întâlnită preponderent în mediul rural. Însă, dacă e să nu luăm după sondaje, o bună parte din orășenii au recuperat și recuperează în continuare, “datorită” crizei, terenul pierdut în fața sătenilor în ceea ce privește acest mijloc de supraviețuire. Așa cum Lățea și Chelcea (2003: p.127) remarcă ‘o dată cu sfârșitul socialismului, deficitul de bunuri de larg consum a fost înlocuit de deficitul de bani’, datul pe datorie, această formă pe care o voi numi credit informal, fiind doar una dintre strategiile de adaptare la situația economică actuală pe care un număr tot mai mare de persoane o folosesc.

Acestea fiind spuse, în cele ce urmează voi analiza datele colectate în perioada menționată la începutul lucrării în satul Ciulnița și în municipiul București și voi încerca să arăt în ce măsură caracteristicile și funcțiile creditului menționate anterior sunt valabile în cazul practicii datului pe datorie în România.

 

            ANALIZA ȘI PREZENTAREA REZULTATELOR

            A da sau a nu da pe credit, aceasta-i întrebarea

Decizia de a da pe datorie (sau pe caiet), conform spuselor patronilor, este prima mare dilemă cu care s-au confruntat atunci când au ales să deschidă un magazin. Importanța acestei decizii poate fi înțeleasă doar ținând cont de locația în care aceste buticuri există: comunități sau cartiere mici în cadrul cărora patronii sunt expuși la cererile și presiunile clienților de a oferi produse pe datorie. Din această cauză, cei mai mulți au răspuns pozitiv la întrebarea “A da sau a nu da pe datorie?”, însă nu toți au folosit același raționament. Ținând cont de răspunsurile celor care au acceptat să dea pe datorie, am identificat două raționamente: cei care au luat decizia de a da pe caiet înainte de deschiderea magazinului și cei care au ajuns la aceeași concluzie după începerea activității.

magazin1 (foto. 1)

De exemplu, patronul magazinului de pe uliță, magazin cunoscut de localnici sub numele de “Cooperativă” și care funcționează din 1995 (vezi foto.1), a hotărât să dea pe caiet cu mult înainte de deschiderea acestuia. El își justifică decizia susținând că, dacă nu ar fi procedat astfel, nu ar fi avut clienți și ar fi dat faliment:  “Cine vine să cumpere de la tine altfel? Ce, eu nu știam?!? Dacă nu le dădeam se ducea la alții. Și acum, dacă nu le dau, să vezi cum pleacă la alții. Aici nu se poate altfel”. Pentru acesta, datul pe datorie este singura opțiune viabilă dat fiind circumstanțele în care își desfășoară activitatea.

magazin2(foto. 2)

Pe de altă parte, patronul magazinului de pe Strada Sabinelor din București (vezi foto.2), recunoaște că la început nu a dat pe datorie și că a adoptat această strategie ca urmare a insistențelor clienților: “La început n-am dat, mi-era frică. De unde să știu eu că mai văd banii? Dar azi 1 leu că m-a rugat ăla, mâine 2 la altul și tot așa. Și dacă nu le dădeam nu mai venea nimeni la mine, se ducea peste drum, închideam magazinul, la revedere, pa. Și să vezi cum a început să vină lumea la mine când s-a dus vorba că dau pe caiet”.

 (foto. 3)magazin3

Desigur, există și patroni care, în ciuda insistențelor clienților, nu dau pe datorie. Este cazul magazinului “de la Petrom” (aflat, de fapt, în vecinătatea benzinăriei), singurul din satul Ciulnița de unde sătenii nu pot cumpăra pe datorie (vezi foto. 3). Însă patronul acestuia, doamna Maria, a adoptat o altă tactică pentru a supraviețui – prețurile competitive: “Da, vin. Și să-ti spun și de ce. Pentru că am ținut, n-am adaos mare – de 15 sau 20% – și mai repede preferă. Nu-mi dă, dar când vine face cumpărături ca lumea. Am ținut prețurile jos că știu că nu au bani și n-au cum să cumpere”. Întrebând-o de ce a ales această strategie, doamna Maria îmi răspunde: “Uite că nu dau pentru că…  Că nu dau! Eu nu-s din satul ăsta și nu cunosc foarte bine lumea. Necunoscând foarte bine lumea nu știu care e om serios și care nu e om serios. Și am ales să nu dau ca să nu existe probleme. Nefiind de aici…”.

Rezumând cele spuse anterior, se poate afirma că datul pe datorie a luat naștere fie înainte ca magazinele să fie deschise (din cauza contextului care nu permite o altă strategie, un “rău necesar” ca să folosesc cuvintele unuia dintre patroni), fie ulterior deschiderii acestora și ca urmare a presiunii cumpărătorilor (“n-am avut de ales”). Cu toate acestea, indiferent de momentul în care patronii au decis să apeleze la această practică, ea este strâns legată de comunitate și de oamenii care o compun. Chiar și în cazul doamnei Maria, decizia acesteia de a nu acorda pe datorie este legată tot de comunitate: necunoscând sătenii, ea nu poate să-și asume riscul pe care-l  presupune împrumutarea lor.

           

            Ce și când se cumpără pe datorie?

La această întrebarea, aproape unanim, proprietarii și vânzătorii răspund: țigări și alcool. Acest lucru se datorează și faptului că, de cele mai multe ori, spațiul din fața magazinului se transformă în bodegă (asta în cazul în care o parte din magazin nu este deja amenajată și destinată consumului de băuturi). Există însă și patroni care nu acordă țigări pe datorie: “Nu-mi permit să dau țigări pe datorie pentru că n-am niciun câștig cu ele fiind maximalele astea. Eu îmi iau 5 lei la un cartuș. Deci investiția e de 1.2000.0000 iar eu îmi iau 50.000 de lei. Nu se merită. Asta doar dacă faci rulaj că așa n-ai absolut niciun câștig la țigări. La bucată nu poți vinde că atunci când te prinde… Amenda e foarte mare!. Patronul magazinului de pe strada Calea 13 Septembrie (vezi foto.4) confirmă: “La țigări se câștigă foarte puțin, dar rulez”.

 magazin4(foto. 4)

 Întrebați dacă au observat o perioadă a anului în care se cumpără mai mult pe datorie, patronii din mediul rural răspund afirmativ: “Mai ales iarna că n-are oamenii bani. Vara lucrează cu ziua și mai plătesc din datorii, dar iarna n-au ce face. Și de sărbători sau când e de vreo petrecere”. În schimb, cei din mediu urban “se bucură” de un număr constant de clienți: “Constant. Un băiat care bea 10 beri/zi vara bea 2 sticle de vin iarna. E simplu”. Un alt vânzător confirmă: “Omul sărac e sărac și vara și iarna”.

 

            Profilul cumpărătorului pe caiet

Rugați să descrie profilul celor care cumpără pe datorie, atât patronii și vânzătorii din mediul rural cât și cei din mediul urban i-au descris pe aceștia ca fiind oameni cu o situație financiară precară: “Un om care are bani nu ia pe datorie, nu? Sunt oameni care trăiesc de pe-o zi pe alta. Care azi fac bani, azi îi cheltui. Azi vinde un fier vechi… Înțelegi? Fac rost de bani… Nu au un serviciu stabil, nu au lucrat vreodată prea mult undeva”. Patronul unui butic (vezi foto.5) din București confirmă: “Sunt oameni care lucrează pe salariul minim pe economie. Iau banii o dată pe lună sau de două ori, îi adună cu soția și achită datoria. Mamă, am făcut și rimă”.

 magazin5(foto. 5)

 De asemenea, am fost interesată cine cumpără mai mult pe datorie (bărbații sau femeile), ce vârstă au aceștia, și care sunt cei mai rău platnici. Din răspunsurile adunate, reiese că bărbații sunt cei care cumpără cel mai des pe datorie, în special cei de vârsta a 2-a – cei de 30-40 de ani: “Femeile nu iau de rușine. Își trimit mai degrabă bărbații ca să le ia ceva” – mă lămurește patronul aceluiași magazin. În ceea ce privește rău platnicii, grupul acestora e format din tineri “care n-au pic de rușine”. În schimb, după spusele patronilor, cei mai de încredere cumpărători sunt femeile și pensionarii care “dacă ți-a spus că la sfârșitul lunii îți dă banii, la sfârșitul lunii i-a dat”.

 

            Relația dintre proprietari și cumpărători

magazin6 (foto. 6)          

 În general, din cele observate și din cele spuse de patroni, relațiile dintre aceștia și cumpărători sunt bune, ambele tabere având de câștigat de pe urma acestei “colaborări”: “Ne înțelegem și cunoaștem oamenii foarte bine. Celor care le dăm sunt tot din zonă”. Patronul magazinului de lângă biserica Ciulnița (vezi foto. 6) confirmă: “Ne înțelegem bine, ei sunt vecini. Nu vine lumea din Budișteni sau Glâmbocata (n.r. sate vecine) să ia pe datorie. Vecini, prieteni, rude – la ăștia le dăm”.

Cu toate acestea, dat fiind că există persoane care “uită” să-și achite datoriile la termenul stabilit, conflictele între patroni și rău platnici nu lipsesc: “Da, mai sunt. Într-adevăr. Am bătut obrazul, mi-a zis că aduce mâine, că aduce poimâine și s-a tot prelungit… Dar nu din partea noastră, din partea lor. Dacă s-a întâmplat să nu mai dăm o dată celor care le-am dat  deja li s-a părut că le luăm un drept și…”

magazin7(foto. 7)

 Legat de acest aspect, cel al rău platnicilor, am fost interesată să văd care sunt tacticile pe care patronii magazinelor le folosesc pentru a-și recupera banii. Deloc surprinzător, de cele mai multe ori, aceștia nu fac nimic: “Intră la pierderi. Pe cine să iei de urechi? Noi n-avem dreptul, legal, să dăm pe caiet. Pui la loc din propriul buzunar… Ce să faci la poliție? În ce bază? Nu ai voie. Să zicem că ajungi cu el la poliție. Asta dacă vine, dacă se prezintă. Trebuie să-l faci să recunoască că a luat de la tine. Dacă l-ai făcut să recunoască, ăsta e un lucru mare pentru că așa el se obligă că are datorie la tine, poliția îi dă un termen de trei luni, de cinci luni. Se tărăgănează… Dar oricum asta nu se-ntâmplă”. Patronul unui alt magazin din satul Ciulnița (vezi foto.7) confirmă: “La revedere, 200 de milioane nu i-am mai văzut. 200 de milioane, din ăia vechi. Uite, ăla de peste drum are la mine 6 milioane. Ce să-i iau?!? Mi-a dat azi și mâine nu mai mi-a dat. De 4 ani îi are pe ăștia. Îți dă luna asta, ailaltă și-apoi nu-ți mai dă”.

Tocmai pentru a evita astfel de situații, unii patroni au o limită peste care cu greu le acordă cumpărătorilor celor cerute: “Le spun că nu pot să ia mai mult de 1 milion. Asta-i limita. Deci dacă ajunge unul la 1 milion și vine a 2-a zi să-și ia un pachet de țigări nu-i mai dau. Alții nu sunt de acord, ei consideră că cea mai bună practică este să le dai oamenilor în continuare: “Le dau în continuare pe datorie. Dacă nu-i mai dau, banii îi ia și îi dă la altul și plătește la altul”.

Însă, trăgând linie, între cele două tabere pare să existe înțelegere, proprietarii iertându-i pe rău platnicii care nu și-au achitat datoriile din motive serioase: “Îi mai iert și eu… Spre exemplu luna asta au fost și alte treburi: pământ, arat, porumb… Și omul n-a avut și am mai tăcut, i-am mai lăsat că na, de aicea cumperi, de aici trăiești”. Înțelegere există și din partea patronilor bucureștenii: “Uite, unuia i-a murit ta’su… Ce era să fac? Puteam eu să-l bat acum la cap să plătească că-i sfârșitul lunii? Nu puteam că, vorba aia, suntem oameni nu animale”.

Legat de relațiile dintre patroni și vânzători, un ultim aspect trebuie discutat: reciprocitatea. Faptul că patronii înțeleg problemele lor (fie ele fictive sau nu), îi determină pe clienți să fie fideli unuia și aceluiași magazin. Infidelitatea lor este privită de patroni ca o formă de trădare și taxată aspru: “Adică eu îi dau din buzunarul meu, iar el se duce și cumpără de la altul?!? Cât n-a avut bani eu eram ăla bun, dar acum că are se duce la altul. Da vine el la mine… Prost sunt eu de-o să-i mai dau”.

 

            Alte aspecte

La final, înainte de a trece la concluzii, aș dori să discut câteva aspecte importante legate de datul pe datorie pe care nu le-am putut încadra în niciuna din subcapitolele anterioare.

În primul rând, în special în mediu rural, partea din fața a caselor în care locuiesc patronii este transformată de aceștia (așa cum reiese din fotografiile prezentate) în magazin. Mai mult, în 4 din cele 5 magazine studiate, întrucât alcoolul este printre produsele cele mai căutate de către săteni, proprietarii au amenajat (fie în interiorul magazinului, fie în exteriorul acestui), un spațiu destinat consumului de băutură. În mediul urban, dat fiind că majoritatea locuiesc la bloc, patronii închiriază un spațiu de la parterul unei clădiri aflată în vecinătatea reședinței lor. Motivul acestei alegeri, dincolo de confort, este legat de nevoia de a cunoaște oamenii ale căror nevoi urmează să le satisfacă, nevoia de a cunoaște și de a face parte din una și aceeași comunitate ca și cumpărătorii.

 În al doilea rând, patronii de magazine (termen pe care l-am folosit atât de des datorită faptului că astfel sunt apelați de către clienți), în ciudata riscului căruia se expun dând pe datorie pentru a-și asigura un venit, sunt priviți de către clienți ca “oameni cu bani”, oameni care “nu știu ce-s greutățile vieții”. Însă, contrar opiniei publice, proprietarii de magazin afirmă: “Am fost plecată în afară 8 ani, ți-am zis, mi-am făcut casa că erau pătuluri mici și am zis să fac și magazinul ăsta ca să nu mai plec de-acasă. De-mbogățit că n-ai cum. Numai să nu duci grija zilei de mâine. Numai atât se poate face c-un magazin de genul ăsta în zilele astea”. Așa cum Peebles afirmă (2010: p.230), într-o societate prosperă ‘nu exista nici un motiv pentru care trebuie redus consumul cu scopul economisirii resurselor pentru viitor’.

Nu în ultimul rând, proprietarii pe care i-am studiat sunt mici antreprenori care nu-și permit din punct de vedere financiar să angajeze alte persoane. Din această cauză, ei nu sunt doar proprietari, ci și vânzători, membrii familiei (soț/soție, copii) ajutându-i deseori în cele necesare funcționării magazinului (vânzări, ținutul evidenței datornicilor, dialogul cu cei care asigură aprovizionarea, aranjarea mărfii, curățarea meselor etc.). Din acest punct de vedere, buticurile pot fi privit ca o afacere de familie în care sunt implicați toți cei ce-o compun.

           

            CONCLUZII

În ciuda caracterului descriptiv al cercetării, consider că datele colectate și analizate  relevă trăsături importante ale datului pe datorie în România, multe dintre acestea confirmând veridicitatea și valabilitatea ideilor prezentate, în cadrul lucrărilor de specialitate ce au ca temă creditul, de sociologi și antropologi precum Mauss, Malinowski, Peebles sau Graeber.

Lipsindu-se de resursele pe care le are în prezent (produsele solicitate de client) în schimbul unor câștiguri speculative (echivalentul în bani al produselor oferite clienților), proprietarii magazinelor leagă prezentul de viitor. La rândul lor, clienții transformă niște resurse speculative (banii pe care urmează să-i primească) în resurse concrete (produsele pe care le obțin în baza promisiunii de-a restitui la un termen dat contravaloarea lor). În acest context, capacitatea practicii datului pe datorie de a lega prezentul de viitor, caracteristică identificată de Peebles în cadrul lucrării The Anthropology of Credit and Debt, este indubitabilă.

În al doilea rând, așa cum am arătat, ideea de reciprocitate dintre vânzător și cumpărător ocupă un rol central în cazul datului pe caiet. În schimbul încrederii pe care o investesc în clienți și ținând cont de riscul la care se expun, acela de-a nu mai recupera banii datorați de rău platnici, proprietarii așteaptă fidelitate din partea clienților. Decizia acestora de-a cumpăra de la alte magazine, în special “cu banii jos”, este privită de patroni ca un semn de trădare: “Eu îi înțeleg și îi ajut, dar unii n-au bun simț, n-ai ce să le faci. Să cumpere de-acum încolo de la pod că de la mine nu mai vede pic de înțelegere”.

Nu în ultimul rând, în ciuda situației financiare precare, proprietarii de magazine sunt percepuți de restul comunității ca fiind oameni prosperi deoarece au capacitatea de a îi împrumuta pe cei nevoiași. Remarcile pe care antropologul Malinowski le face privitor la nativii Insulei Trobriand sunt valabile și-n cazul bucureștenilor și-al ciulnițenilor întrucât, indiferent de mediul în care trăiesc, datornicii îi privesc pe cei care le acordă acest credit informal ca fiindu-le superiori, cel puțin din punct de vedere financiar.

Aș mai dori să adaug faptul că, spre deosebire de alte societăți în cadrul cărora creditul contribuie la menținerea solidarității de grup, cel puțin atât cât mi-a fost permis să aflu, datul pe datorie în România nu întărește legăturilor sociale dintre membrii comunității. Acest lucru se datorează faptului că schimbul de resurse este bidirecțional (vânzător-client, client-vânzător), restul persoanelor nefiind implicate într-un schimb reciproc și rămânând, în mare măsură, independentă unele de alte. Mai mult, relațiile dintre persoanele din cadrul aceleiași comunități par a nu fi afectate de datoriile pe care una dintre ele le are de plătit patronului deoarece, așa cum Maurer afirmă (2006: p. 19) ‘câștigurile pe termen scurt sunt, în general, admise atâta timp cât nu interferează cu stabilitatea pe termen lung a ordini sociale’.

Acestea fiind spuse, aș dori să închei mulțumindu-le proprietarilor de magazine și clienților care, în ciuda temei sensibile, au fost de-acord să-mi răspundă la întrebări și să-și divulge “secretele profesionale”. Fără sprijinul acestora, lucrarea nu ar fi fost posibilă. 

        

BIBLIOGRAFIE

Barth, F. (1964) Capital, Investment and the Social Structure of a Pastoral Nomad Group in South Persia. În Firth, R. și Yamey B.S. (ed.) Capital, Saving and Credit in Peasant Societies. New Jersey, Editura Transaction Publishers, pp. 69-81.

Graeber, D. (2011) A Brief Treatise on the Moral Grounds of Economic Relations. În Debt: The First 5,000 Years. New York, Editura Melville House Publishing, pp. 89-126.

Graeber, D. (2011) On The Experience of Moral Confusion. În Debt: The First 5,000 Years. New York, Editura Melville House Publishing, pp. 1-20.

Gregory, C. A. (2012) On money debt and morality: some reflections on the contribution of economic anthropology. Social Anthropology, 20 (4), 380-396.

Lățea, P. și Chelcea, L. (2003) Transition and “Combinations”: On informal Credit in Rural Romania. În: Anǎstǎsoaie, V., Könczei, C., Magyari-Vincze, E. și Pecican, O. (ed.), Breaking the Wall: Representing Anthropology and Anthropological Representations in Post-communist Eastern Europe. Cluj, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, pp. 123-150.

Malinowski, B. (2005) Launching of a Canoe and Ceremonial Visiting: Tribal Economics in the Trobriands. În: Argonauts of the Western Pacific: An Account of Native Enterprise and Adventure in the Archipelagoes of Melanesian New Quinea. Londra, Editura Routledge, pp. 113-148.

Mars, G și Altman, Y (1983) The Cultural Bases of Soviet Georgia’s Second Economy. Soviet Studies, 35 (4), 546-560.

Maurer, B. (2006) The Anthropology of Money. Annual Review of Anthropology, 35, 15-36.

Mauss, M. (1966) The Gift. Londra, Editura Cohen & West LTD.

Peebles, G. (2010) The Anthropology of Credit and Debt. Annual Review of Anthropology, 39, 225-40.

Tannacui, P. (2012) Trăind pe credit. Timișoara, Editura Brumar.


[1].  Averea (2005) Marile lanturi de magazine o duc foarte bine in Romania. [Online] Disponibil la: http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1205775-marile-lanturi-magazine-duc-foarte-bine-romania.htm [Accesat la data de 25 iunie 2013]

 [2] D.D (201) Viaţa pe caiet. Aceasta e dovada sărăciei din România. Tot mai mulţi români mănâncă pe datorie. [Online] Disponibil la: http://www.antena3.ro/romania/viata-pe-caiet-aceasta-e-dovada-saraciei-din-romania-tot-mai-multi-romani-mananca-pe-datorie-182007.html [Accesat la data de 25 iunie 2013]

Creative Commons License
Viața pe caiet. Datul “pe datorie” în mediul urban și rural din România by Laura Pătru, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.

Lasă un comentariu