Una dintre feţele urâte ale alternativităţii din Cluj

Autor: Cristian-Dan Grecu

 

Articolul de faţă are ca scop prezentarea unei mici părţi din spectacularul social, economic şi politic care se poate observa în oraşul Cluj. Nu are nici început şi nici sfârşit, căci este, până la urma urmei, o opinie personală. Acest text este unul deschis, aşa că orice critică sau adăugire este binevenită (în general textele nu ar trebui să fie monolitice, ci deschise schimbării, atâta vreme cât schimbarea vine dintr-o sferă paradigmatică şi conceptuală apropiată celor ale autorului)

Oraşul Cluj este considerat a fi unul din cele mai (dacă nu chiar cel mai) culturale, avangardiste, hipstere oraşe din România, mândrindu-se cu foarte multe proiecte culturale de amploare, foarte vizibile şi frecventate. Fie că vorbim despre acţiuni organizate de către ONG-uri (care-şi primesc finanţările din bunăvoinţa oamenilor, a Primăriei sau a Uniunii Europene), fie de grupuri semi-instituţionalizate de oameni (şi aici mă refer la grupuri ne-oficiale în care indivizii deja au legături cu diferite sfere ale vieţii economice şi politice de unde pot sustrage finanţări).

În paralel cu grupul de organizatori de evenimente, avem o masă destul de însemnată de oameni (dar nu critică, căci, dacă facem un calcul mic şi neînsemnat, ochiometric chiar, ei nu însumează decât o mică parte din populaţia de studenţi, darămite din populaţia totală a oraşului) care au un apetit foarte ridicat de consum cultural.

O bună parte sunt din clasa de mijloc, fie socializaţi în caracteristicile clasei, încă din perioada in utero (prin faptul că s-au născut într-o familie aflată în această clasă), fie ulterior prin prisma însuşirii de capital cultural ulterior (şcoală, facultate, participarea la diferite evenimente, cercul de prieteni, etc.)

Dar, acest grup este (aparent) divizat în două, şi-i voi prezenta în termenii lui Norbert Petrovici [1] – de care mă folosesc în general când vorbesc despre tineretul middle class– spre a-i defini: aici ne referim la „oamenii buni”, aceia care îşi folosesc capitalul economic (banii) spre a-şi asigura o imagine prin prisma achiziţionării de obiecte care-i clasează într-o anumită ierarhie din cadrul clasei (ceasuri scumpe, maşini frumoase sau scumpe, haine scumpe, freze scumpe, prieteni scumpi, baruri scumpe) şi „oamenii faini”, care mai degrabă îşi folosesc banii spre a-şi forma o poziţie în cadrul ierarhiei nu prin înfăţişarea lor fizică, exterioară a corpului, ci prin capitalul cultural pe care şi-l însuşesc zi de zi (cărţi, teatru, evenimente alternative, expoziţii, muzica pe care o ascultă, etc.) Desigur, şi aceşti „oameni faini”, spre a fi „faini” îşi asumă o anumită imagine de sine care nu coincide cu „normalul” social, aşa încât aceştia se vor prezenta în haine considerate „alternative” care duc cu gândul la momentele de glorie a diferite fashion-uri de mult apuse (vintage, hippie, punk, grunge, Franţa anilor 1950-1960, etc.). În fine, mă refer la acei oameni care sunt arătaţi cu degetul ca fiind „hipsteri” – orice ar însemna asta în mintea celor care o spun.

Problematica pe care doresc să o ridic este faptul că, în ciuda faptului că acest oraş este considerat ca fiind un izvor de artă post-modernă, alternativă, neînţeleasă, avangardistă, oamenii în continuare tind să consume evenimentele care sunt organizate de către sau în numele cuiva sau a ceva de „valoare”. În situaţia aceasta, cele două grupuri nu mai diferă chiar aşa de mult între ele, căci ambele caută să vadă „valoare” – pe baza modului în care-şi percep ei ierarhiile, cine e cel mai cel – ceea ce înseamnă că aceştia doresc să consume doar arta „de calitate”. Bine, în general oamenii vor să vadă ceva de „valoare”. Căci altfel oamenii nu ar mai merge în vacanţă la Paris, Londra, sau la Marea Mediterană sau Roşie şi s-ar bucura şi de o ieşire cu cortul în Cheile Bicazului sau la Balaton în Ungaria, sau la poalele Alpilor.

Este ciudat, căci asta mă duce cu gândul la un soi de reproducere „alternativă” a culturii de masă, în care o majoritate dintr-o societate consideră a fi ceva de „valoare” doar atunci când este supra-promovat sau super-integrat în imaginarul social de către diferite instituţii care funcţionează pe baza unei ideologii dominante. Mai precis, eu mă refer la faptul că o instituţie considerată a fi „culturală” legală şi acceptată de către Stat, care funcţionează fie pe bani privaţi sau publici va promova doar valorile deja normalizate în cadrul societăţii, cu scopul de a perpetua ceea ce deja există, spre a putea exista în continuare – atât respectiva instituţie, sau ce o fi ea, cât şi „cererea”. Şi da, aici mă refer la oameni ca Smiley, Anda Adam, Dan Puric sau Liiceanu, cultura de masă americană şi tot ce produce ea, etc., oameni şi imagini, spectacole care tot ce fac este să reproducă ideologia dominantă a neoliberalismului (cu diferitele sale tente referitor la arie – la nivel de stat sau nivel global).

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cadrul acestei clase de mijloc care caută consumul cultural. Cândva aceşti oameni, sau cei de dinaintea lor, erau consideraţi rebeli, căci ceea ce făceau ei era să se răzvrătească exact împotriva acestor curente artistice (de oricare tip ar fi ele) admise, acceptate şi perpetuate de către Stat, Capital şi Social. Acuma, după mulţi ani, aceşti oameni au reuşit să schimbe statutul acestei munci culturale din ceva „rebel” în ceva „acceptat, tolerat” şi poate chiar promovat de către Stat, Capital şi o parte – tot mai mare – din Social. Să fie asta doar o etapă de tranziţie de la tradiţional la ceva nou, modern (sau post-modern)?

Aş putea spune că da, căci momente din acestea de tranziţie prin revoltă am putut observa în anii 1960 şi 1970, când tineretul s-a săturat de monotonia vieţii de zi cu zi. De plictiseala creată de plentitudinea oferită de capitalism. Şi aici vorbesc despre tranziţie în general. Iar totul a fost o explozie de culoare, de idei, de Nou, de „vreau să fiu diferit”. Faptul a fost instant instrumentalizat de către Capital, devenind arma principală în producţie şi creşeterea de profit. Ceea ce a fost cândva „revoltă” a devenit „vânzare-cumpărare”. Tineretul a cerut şi acuma primeşte 2+1 gratis, totul într-o manieră metafordistă.

Cum această etapă a fost deja experimentată, înţeleasă şi reprodusă în format corporate de către ţările Occidentale, pesemne că nu a fost nevoie ca aceleaşi evenimente să reapară în ţările care începând cu 1990 au fost eliberate într-un mod triumfal de către neoliberalism. Produsul final deja exista, acolo, în Vestul Civilizat, tot ce trebuia să facem era să importăm, să ne dăm seama cum funcţionează fiecare parte şi să creăm modurile de (re)producţie locală, autohtonă.

Astfel, nu a răsărit niciodată ocazia ca să existe o parte a grupurilor de tineri rebeli care să se radicalizeze în această sferă de luptă culturală – adică, care să poată produce o critică a criticii, o (meta)critică atât la adresa ideologiei dominante cât şi la adresa ideologiei contestatare, tolerate.

Problemele nu erau cu Statul şi cu Capitalul ci cu Socialul. Căci Socialul nu acceptă Noul cu una cu două. Şi, în pofida faptului că doar de curând Statul finanţează astfel de proiecte „avangardiste”, întotdeauna au existat în alte ţări grupuri instituţionale sau grassroot care să finanţeze această luptă culturală din România.

Terenul exista deja, infrastructura s-a putut crea într-un timp foarte scurt, deci, totul merge bine.

Acuma există o dilemă. Această transformare este una mai degrabă vizibil din exterior, căci în interior (şi aici mă refer la psihicul individual şi la imaginarul colectiv), transformarea se face doar în cadrul conceptelor şi a modului de expresivitate personală, nicidecum în cadrul unei schimbări paradigmatice. În loc să fim creştin ortodocşi, suntem New Age; facem yoga, credem în reîncarnare, Zen, pace şi sex liber. În loc să fim tradiţionali, suntem deschişi la noi experienţe, în limita bunului simţ – care, din păcate, de foarte multe ori se aseamănă cu bunul simţ al tradiţionalismului; noile experienţe sunt de scurtă durată şi de cele mai multe ori, din cauza faptului că paradigmele individuale nu s-au schimbat, duc la o stare de „neîmplinit” ceea ce face din individ să se reîntoarcă la starea iniţială experimentului. În loc să fim „ca şi ceilalţi”, ne considerăm „unici”, ceea ce crează o incapabilitate de socializare reală, de afinitate, solidarizare; tot timpul ne gândim în primul rând la noi, apoi la ceilalţi, iar faptul că foarte mulţi consideră că nu trebuie să ne obosim să ajutăm pe aproapele nostru, decât pe cei mai apropiaţi, fac ca să existe situaţii în care două persoane se bat, iar singura problemă a individului este că nu poate să-şi continue discuţia despre Game of Thrones şi să-şi bea berea liniştit căci există zgomot. În cel mai bun caz va urla „mergeţi şi bateţi-vă afară!”

Şi, uimitor, pentru fiecare schimbare conceptuală există şi produsul de care avem nevoie, chiar aici, în magazinul nostru de cartier. Cărţi care să ne înveţe cum să facem diferite spiritualisme Orientale – din care se sustrage paradigma, motorul în sine al dorinţei de a avea un anume efect scontat – cum să fim deştepţi, frumoşi, cum să învăţăm că toţi oamenii mint, mult Freud şi psihanaliză, psihologie comportamentală de 2 bani, că politica sucks, mai fain e să fi apolitic, istorie, cultură, artă, să ştim totul, dar nimic, să facem aia, aia, aia şi ailaltă, cum să fim unici, cum să ne închidem şi mai mult în noi; apoi găsim toate obiectele necesare acţiunilor ăstora la un preţ extraordinar, şi, iată, vom fi capabili şi noi să ieşim în societate cu fruntea sus. Suntem cine am vrut noi să fim, hehe…

Desigur, asta este „mâna” capitalismului global care a creat din om un consumator individualizat. Iar asta se poate observa foarte lesne în Cluj. Toţi cei care sunt consideraţi „viitorul ţării”, care au destul capital cultural cât să poată crea schimbări la nivel politic, social, economic şi cultural nu sunt decât nişte persoane individualizate de dorinţa asta de consum – şi mânate de o ascunsă logică economică a profitului, şi nicidecum a solidarităţii sau a schimbării reale. Aşa sunt majoritatea oamenilor care fac parte din societate, dar problema este când observăm asta exact la aceşti oameni care schimbă şi definesc – din păcate – imaginea faţă generală de un oraş.

Căci Clujul nu este doar cultură şi distracţie şi educaţie „erste classe”, ci e şi o clasă muncitoare mare care este şi prost plătită (sau şomeră, asistată social) şi care a fost exclusă din centrul acuma ocupat de clasa de mijloc. Clujul nu este doar festivaluri de amploare, fie că vorbim de TIFF sau Forța Zu unde cu toţii sunt egali (în şansa de a cumpăra un bilet sau a intra pe gratis), ci şi evacuări forţate, rasism (social), gentrificare şi o industrializare forţată în cadrul sectorului terţiar (Căci unde vor lucra aceşti boemi dacă nu în sectorul terţiar, acela al serviciilor? Trebuie să câştige bani, altfel nu vor avea capitalul necesar consumului cultural). Clujul este multe altele decât se poate observa la suprafaţă. Dar spectacolul ştie cum să ascundă toate acestea.

[…]

M-am pierdut un pic în gânduri, aşa că hai să ne întoarcem un pic la ceea ce ziceam la început: că această clasă de mijloc – şi mă voi centra mai ales pe cea „faină”, boemă – consumă în acelaşi stil precum o fac ceilalţi. Adică doar lucruri de „valoare”. Dar mai precis, de unde vine valoarea aceasta?

În general, valoarea – în mediul general al culturii – vine prin prisma ideologiei dominante. Cultura istorică este de valoare dacă dovedeşte părţi glorioase sau „musai de menţionat” din istoria admisă, acceptată şi reprodusă de ideologia dominantă. La fel e şi cu pictura, muzica, capodoperele artistice, and so on, and so on. Totul trebuie să treacă prin acest filtru ideologic spre a fi admis ca fiind de valoare. În primul rând, filtrul este de ordin naţional. Trebuie să respecte anumite standarde ale statului şi tuturor organelor şi instituţiilor statale. Apoi, dacă respectivul obiect este acceptat şi de către filtrul „civilizat/vestic”, cu atât mai bine – un motiv de mândrie naţională! Pasul doi, promovarea acestor valori prin prisma instituţiilor educaţionale şi culturale. Şi acuma cu certitudine toată lumea va ştii de Eminescu, Mihai Viteazu şi că ruşii ne-au furat mare parte din tezaur. O reproducere minunată, cu tot cu „mie-mi place” şi „mie nu-mi place”, cu toată paleta de emotivitate şi ieşiri nervoase.

În cazul culturii „alternative”, anti-mainstream, vedem inversul. Nu există nici un filtru „naţional”, căci în sine, definirea acestei alternativităţi vine din zona civilizată a planetei. Alternativul este internaţional, precum capitalismul – căci mare parte din alternativitate face parte din capitalism (vezi: voluntariatul ca şi muncă neplătită în scopuri culturale şi cât profit fac profitorii, „schimb de experienţă” voluntară între naţiunile lumii, etc.). Curentele, critica, modul de consum au fost deja definite şi se află puse în practică de decenii. Deci, tot ceea ce este de valoare pentru aceşti boemi este de valoare căci Vestul a spus că este sau pentru că a fost creat prin prisma paradigmelor alternativităţii vestice. Boemii produc un fapt auto-civilizator. Boemii se auto-civilizează (nu doar ei şi nu doar pe sine) spre a fi europeni, internaţionali.

Iar pentru ca valoarea să fie în faţa lor, există o anumită orânduire, fără de care nu s-ar putea pune în practică situaţia de consum cultural. Iar orânduirea se face prin prisma sferei culturale alternative instituţionalizate. Care funcţionează pe principii de PR, marketing, etc., dar etice. Nu non-etice precum Capitalul sau Statul, căci vorbim despre alternativitate. Etic. Vizibil. Transparent. Palpabil. „Uşor” de tras la răspundere, căci dacă acel ONG sau asociaţie face ceva ce nu convine consumatorilor, consumatorii pot boicota evenimentul prin neparticipare, prin vorbe dure – nu există intermediari. Adică, pe scurt, prin nelegitimizarea evenimentului – şi prin scăderea contribuţiilor individuale la PayPal-ul respectivei entităţi. Vezi Doamne, aşa-i vor învăţa o lecţie pe profitori!

Ceea ce vedem în Cluj este spectacol. Mie personal mi-au trebuit peste 2 ani de zile ca să încep să văd crăpăturile milimetrice şi peticite din copertina roşie a spectacolului. „În decorul spectacolului, ochiul întâlneşte doar lucruri şi preţurile lor” zicea tineretul în mai 1968. Şi, după ce intri prin acele crăpături, începi să observi exact pe ce se bazează acest spectacol – vezi backstage-ul. Căci, la urma urmei, în sala de spectacol nu pot încăpea cu toţii – există locuri limitate, iar biletele se pot cumpăra doar dacă treci testele de cultură şi de câţi-bani-ai-în-buzunar.

Clujul va fi Capitala Tineretului în 2015, şi tot ce vom vedea până atunci – şi din acel moment începând – va fi un val imens de individualităţi dispuse să consume cât mai mult din alternativitate(a care tot timpul se va reproduce pe sine şi va creşte), din valorile astea moderne, civilizate, europene. Vom vedea ONG-uri şi asociaţii interesate de domeniul culturii şi a artei – cu istorie sau noi emergente – (şi, desigur, Primăria) care vor vinde pe bandă rulantă cultură „alternativă” – care deja este o ideologie dominantă a unei minorităţi cu putere de cumpărare. Această ideologie va diviza şi distruge din ce în ce mai mult oraşul acesta, căci există cerere de spaţii noi şi o imagine nouă, modernă, user-friendly. În cazul Clujului, cultura în loc să creeze legături şi afinitate între oameni, mai degrabă distruge legăturile dintre clasa muncitoare bine plătită de cea prost plătită, adică „ţăranii”, „inculţii”, „cocalarii”, căci aceştia nu ştiu să consume cultura bună, faină.

Şi, până la urmă, ce înţeleg(em) prin alternativ?

Când zic de cultură alternativă, mă refer la alternativa culturii de masă, dar tolerate.

Omul alternativ înseamnă noul consumator, cel care ştie de fel şi fel de cauze (mai degrabă ecologiste decât politice, mai degrabă ale oamenilor din clasa socială din care face şi el/ea parte decât a altor clase) din ţară sau din lume, se consideră apolitic (căci „ideologiile au creat numai probleme”) şi participă la diferite acţiuni de protest „faine”, merge la spectacole de teatru dar nu la Teatrul Naţional ci în spaţii precum Fabrica de Pensule, concerte în localuri boeme şi nu pe Cluj Arena sau în Piaţa Unirii; care uneori participă la gentrificarea zonelor non-centrale care aparţin altor clase – fără să-şi dea seama.

Îi place poezia modernă şi ceva din clasici, filmele mai degrabă să fie vechi (Alejandro Jodorovski sau Godard, eu ştiu?), iar serialele noi. Şi filmele noi sunt bune, dar să fie Gaspar Noe sau Harmony Korine – alţi regizori nu-mi vin în cap. Muzica să fie obscură, underground, dar nu se supără dacă ascultă şi formaţii care sunt foarte mainstream, atâta vreme cât respectivele trupe sunt ca atare pentru că fac muzică „bună” şi nu că fac ceva doar de dragul show-ului.

Alternativul nu lucrează cu mâna, ci cu creierul. Este parte din noul proletariat, din minunatul sector terţiar – serviciile. Munca fizică e mai degrabă sfera hobby-urilor, a creativităţii, iar a folosi o sferă a creierului spre a produce capital (sieşi şi unui şef) e mai degrabă dezirabil decât situaţia de a-şi comodifica imaginaţia. Imaginaţia e arma lui/ei, zice el/ea, e ceva ce trebuie să rămână „pură”. Iar aceasta iese prin corporalitate, care este reimaginată în scopuri mai degrabă personale decât comunitare. Bine, aici facem abstracţie de cei care lucrează în design grafic sau vestimentar (sau, sau, sau) sau alte sfere ale serviciilor care necesită imaginaţie, căci altfel n-ar mai exista. Acesta crede în schimbarea conceptuală şi nu de paradigmă, după cum reiese din exemplele de mai sus, e un om care mai degrabă caută fericirea şi frumosul decât cauzalităţile structurale ale urâtului din jur. Tot ce e urât poate deveni frumos cu o linie, două, trei de culoare.

Mă rog, pe scurt, ce acum e alternativ, va deveni mainstream mai târziu. Căci, la urma urmei e vorba doar de o aceeaşi Mărie cu o altă pălărie.

Procesul de tranziţie postcomunită, în cazul Clujului, aş putea spune că este cam pe final. Infrastructura există (fie că vorbim despre clădiri propriu zis sau de cei dispuşi să construiască noi altare), voinţa instituţiilor statului de a organiza sau ajuta la organizarea diferitelor evenimente de consum cultural (şi de gentrificare a spaţiilor şi zonelor care aparţin unei clase muncitoare prost plătite) este mare. Există deja asociaţii, ONG-uri, iar organizaţiile studenţeşti sunt mai mult decât binevoitoare şi fericite în a reproduce această nouă ideologie dominantă şi opresivă.

Aş numi această ideologie „ideologia ascunderii urâtului”, sau „ideologia frumosului şi fericirii exagerate”, dar aş exagera. Un pic.

 

[1] Petrovici, Norbert (iulie 2012). Consuming the city: centrality and class in Cluj. Antipode: A Radical Journal of Geography

CC BY-SA 4.0 This work is licensed under a Creative Commons Attribution-ShareAlike 4.0 International License.