Tehnici neoliberale în statul ca naţiune şi reconfigurarea spaţiului politic, social şi economic

Autor Cosmin Adrian Moise

 

Problema exploatării resurselor naturale ale României se menţine în atenţia opiniei publice încă din 1997, când Gabriel Resources semnează cu statul român un contract de extragere a aurului din zona Munţilor Apuseni (Roşia Montană). Tot cu ajutorul statului, o altă companie (Chevron) primeşte licenţe de explorare şi exploatare a gazului de şist în peste 40% din teritoriul României care deţine asemenea resurse naturale. Şi, ca lucrurile să capete o imagine complet neoliberală, Eldorado Gold primeşte licenţă de explorare în judeţul Hunedoara (Brad). Societatea civilă începe o rezistenţă în 2000 prin înfiinţarea unor ONG-uri (Alburnus Maior) prin care se opune cu înverşunare proiectului de la Roşia Montană („Salvaţi Roşia Montană”). Ceea ce e important de menţionat e că societatea civilă se fracturează în susţinători şi oponenţi. RMGC îşi creează ONG-uri prin care susţine proiectul, aducând în cursul anilor analize de sustenabilitate a proiectului şi de creştere economică.

„Spaţiul public creat în jurul proiectului Roşia Montană este foarte dinamic şi totodată polarizat. Clivaje pot fi observate nu numai între compania minieră Gabriel Resources şi societatea civilă, dar şi în interiorul acesteia: există ONG-uri care susţin compania împotriva altor OG-uri, relativizând astfel consecinţele ecologice, sociale şi economice ale proiectului şi riscând o criză de legitimitate a întregii societăţi civile. Conflictul se datorează unui concept problematic: consensului ideologic liberal asupra rolului societăţii civile, care a făcut din aceasta un fetiş al democratizării şi al economiei de piaţă.” (Mercea, 2006). În acest context de acaparare a spaţiului fizic (în mare parte privat), lucrurile capată o formă conflictuală în toamna anului 2013, când statul dorea aprobarea legii speciale pentru proiectul Roşia Montană. Rezistenţa a fost pe măsură: timp de 4 luni (septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie) s-au organizat proteste paşnice, la care au luat parte peste 45.000 de cetăţeni din mai multe oraşe (Bucureşti, Cluj, Timişoara, Braşov). Protestele s-au extins şi în afara României (Franţa, Anglia, Spania, Belgia, Canada). Tot în această perioadă, la Pungeşti a apărut conflictul direct cu statul român, mai exact ţărani din Pungeşti s-au îmbrâncit şi bătut cu jandarmii care apară interesele Chevron). Statul a instituit o stare de asediu împotriva unei zone în care ţăranii sunt supuşi unei situaţii nemaiîntâlnite în România. Localnicii au fost bătuţi, lipsiţi de orice drepturi fundamentale, hărţuiţi, intimidaţi şi violentaţi constant. „Teroare” este cuvântul cel mai potrivit pentru ce s-a întîmplat acolo. În acelaşi context conflictual apar confruntări directe cu jandarmii şi firmele de prospecţiuni în zona localităţii Moşna, unde s-a format o rezistenţă formată din câţiva localnici şi patruzeci de activişti veniţi din diferite oraşe. Firmele de prospecţiuni au intrat fără aprobare în curtea localnicilor şi au început măsurători şi instalarea diferitelor materiale. După două zile de confruntări cu Jandarmeria şi angajaţii firmelor de prospecţiuni, lucrurile au căpătat un aspect de expectanţă încordată (frică de ameninţări şi agresiuni).

Care este dinamica prin care s-a ajuns la toate aceste conflicte şi ilegalităţi din partea statului român ca naţiune? În conturarea argumentului general, voi utiliza spre expunere tehnicile neoliberale, cum aceste practici se impregnează în aparatul de stat şi cum funcţionează şi reconfigurează spaţiul social. În a doua parte a eseului voi descrie rolul spaţiului statului şi cum acesta ca spaţiu social devine conform direcţiei narativei economiei globale (capitalismului) un spaţiu de dominare ierarhizat şi de control. Urmând ca în Concluzii să ajung la o închidere ciclică prin care se reconfigurează spaţiul social, formându-se în interiorul acestuia un contra-spaţiu de rezistenţă împotriva statului şi capitalului trans-naţional.

Neoliberalismul a fost văzut ca un aparat de guvernământ structural global care are aceleaşi rezultate indiferent de modul de aplicare şi context (un tsunami economic) ce facilitează extinderea capitalismului şi uniformizarea pieţelor economice (Ong, 2007). Se poate vorbi de asemenea structură bine închegată doar în cazul statelor dezvoltate (occidentale), şi nu în statele în curs de dezvoltare (România), unde neo-liberalismul capătă o altă formă, o formă de seturi de tehnici (practici) economice sociale ce se infiltrează la fiecare nivel al societăţii (educaţie, economie, sănătate, informare). Astfel, tehnicile neo-liberale se definesc prin: dreptul la proprietate privata, libertatea pieţelor, anteprenoriatul, libertatea individului competitiv, capabil sa se autogestioneze, pregătit şi cu performanţe profesionale cu o dezvoltare personală superioară, inteligent construit în umbra controlului tehnic (Ong, 2007). În această logică, statele adoptă politici (practici) neoliberale, încurajând şi deschiderea pieţelor către o economie globală, cât şi o remodelare a indivizilor din spaţiul social spre o “coeziune civică”. În cazul României, după 1990, privatizările companiilor de stat devin o prioritate economică în dorinţa de nestăvilit a aderări la UE. „Vinderea” României se dezvoltă după 1997, când se începe o expropriere a spaţiului (proiectul Roşia Montana), unde Guvernul României creează legi speciale pentru implementarea şi explorarea forţei de muncă, a resurselor naturale, chiar şi a spaţiului privat (Legea Specială pentru RMGC, Legea Minelor/2003 modificată în 2010, Noul Cod al Muncii, 2011, Legea Exproprierii). Aceleaşi tehnici neoliberale dezvoltă imperialismul capitalist prin exemplul grăitor de acumulare primitivă (proiectul Roşia Montană, gazele de şist). Acumularea primitivă este un procedeu capitalist clasic ce funcţionează simplu, dar eficient: capitalul exploatează zonele cu forţă de muncă ieftină, strângând în cupa aurită profitul, iar mai apoi dispare în alte zone cu potenţial de dezvoltare (cazul Nokia în Jucu în judeţul Cluj), iar exemplele sunt multiple la nivel internaţional (Holloway, 2003).

Multe articole subliniază efectele negative ale neo-liberalismului, dar prea puţine expun importanţa acestor efecte în reconfigurarea spaţiului mintal. Spaţiul mintal nu aparţine întru totul de spaţiul social, dar nici nu se poate separa de el (Lefebvre, 1991). Mă refer aici la modul de reconstrucţie al unui mintal colectiv (valori, simboluri, interacţiuni, relaţii). Modul prin care tehnicile neo-liberale încurajează de câteva decenii bune individul competitiv, pregătirea profesională, dezvoltarea personală, anteprenoriatul etc., restabileşte un nou tip de output la nivelul societăţii. Astfel neo-liberalismul creează societăţi individualiste, în care solidaritatea, spiritul civic şi critic devin nesemnificative pentru individ, prioritare fiind grija economică şi dezvoltarea personală şi profesională. Se reduc considerabil interacţiunile grupurilor la celule familiare de control sau în cel mai bun caz la un grup mai extins de cunoştinţe. Încetul cu încetul se realizează un sistem de guvernământ fără reacţie din partea societăţii civile, practic democraţia participativă îşi pierde substanţa ideologică, transformându-se în sisteme de putere şi control ce merg mână în mână cu capitalismul global pe curcubeul civilizaţiei şi al progresului ce se vede tot mai aproape la orizont. Cu siguranţă demersul neoliberal a luat în considerare şi aspectul mai sus menţionat, neavând cum să se dispenseze de importanţa modului în care apar rezistenţele şi opoziţiile. Multă lume se întreba la protestele din toamnă: „de ce nu ies mai mulţi oameni şi preferă să rămână indiferenţi la ce se întâmplă?”. Modul în care este construit un spaţiu social de către stat prin tehnicile neo-liberale are o legătură directă cu habitusul primar în care ne dezvoltăm fizic şi mintal. Spaţiul social se construieşte pe sine şi nu ar fi de preferat să fie direcţionat de capitalismul global. „Cetăţenii gândesc statul, iar statul se gândeşte pe sine)” (Bourdieu, 1999).

În lucrarea Producerea spaţiului, Lefebvre susţine că există niveluri diferite de spaţiu, de la spaţiu foarte brut, spaţiul natural („spaţiul absolut”) până la spaţialităţi mai complexe, a căror importanţă este produsă social („spaţiul social”). Argumentul lui Lefebvre expus în Producerea spaţiului este acela că spaţiul este un produs social sau o construcţie socială complexă (bazată pe valori), care afectează practicile şi percepţiile spaţiale. Ca filosof marxist (dar extrem de critic la adresa structuralismului economicist care a dominat discursul academic în perioada sa), Lefebvre argumentează că producerea socială a spaţiului urban este fundamentală pentru reproducerea societăţii, prin urmare a capitalismului însuşi. Aşadar, noţiunea de hegemonie, aşa cum a fost propusă de Antonio Gramsci, este folosită drept referinţă pentru a ilustra modul în care producerea socială a spaţiului este comandată de o clasă hegemonică ca instrument de reproducere a dominaţiei sale. „Spaţiul (social) este un produs (social) […], de asemenea spaţiul astfel produs serveşte drept instrument al gândului şi al acţiunii […] pe lângă faptul că este un mijloc de producere, este totodată şi un mijloc de control, prin urmare, de dominaţie, de putere.” (Lefebvre, 1991, p.26). Lefebvre a argumentat că orice societate – şi prin urmare orice mod de producere , dă nastere unui  anumit spaţiu, propriul său spaţiu. Statul modern (românesc) fiind constrâns de economia globală şi de interesele capitalului străin (FMI, Banca Mondială, UE, Gabriel Resources Gold Corporation, Chevron etc.) îşi impune crearea unui spaţiu social flexibil şi deschis noilor (sau vechilor) tendinţe. Astfel spaţiul statului ca naţiune se reproduce conform tehnicilor de guvernare. Statul este capabil să îşi gestioneze spaţiul, cu toate că spaţiul este un produs social (Lefebvre, 1991). Cetăţenii prin instituţiile plasate în orice colţ al spaţiului social sunt monitorizaţi şi obligaţi să reproducă şi să producă o formă economică şi simbolică asemănătoare cu cea a statului, iar statul, conform cerinţelor puterilor externe. Spaţiul social devine, drept urmare, un spaţiu dominant ierarhizat de control, prin care se supraveghează mijloacele de producţie, diviziunea muncii şi reproducerea forţei de muncă.

Statul român schimbă Codul Muncii în 2011 conform sfaturilor FMI pentru a flexibiliza piaţa. Acest fapt a dus inevitabil la o îngenunchere a forţei de muncă şi la o bătălie acerbă pentru un loc de muncă, lucru ce mulţumeşte economia naţională. Odată cu intrarea noului Cod al Muncii, prin Legea Dialogului Social nu mai există un drept liber la grevă, sistemul de greve fiind abolit şi desfăşurându-se doar în anumite condiţii stimulate de lege. Odată cu această reconfigurare a spaţiului social, statul repliază forţele în exproprierea spaţiului. Proiectul Roşia Montană şi exploatarea gazelor de şist încurcă indivizii în utilizarea propriului spaţiu. Spaţiul este privat, dar resursele naturale ale spaţiului aparţin statului = statul oferă o sumă de bani (corespunzătoare cu spaţiul privat), iar cetăţeanul trebuie să accepte târgul sub pretextul interesului naţional. „Proiectul Roşia Montană” este un proiect de importanţă naţională”, aşa susţine Victor Ponta, primul ministru al României. „RMGC va fi reprezentantul desemnat al statului român în procedura de expropriere a terenurilor necesare exploatării miniere”. Cu alte cuvinte: toţi locuitorii Roşiei Montane care vor refuza să-şi vândă proprietăţile vor fi daţi afară de pe pământurile lor, care vor reveni, după plata unei compensaţii aflate propriu-zis la bunul plac al Companiei, în concesiune spre exploatarea unei alte entităţi private – Gold Corporation; acţiunile propriu-zise de scoatere cu forţa a localnicilor din „fostele” lor gospodării vor fi făcute, foarte probabil, de unităţi de securitate (citeşte: paramilitare) private care totuşi vor acţiona cu o autoritate conferită de stat. Se va evita astfel situaţia neplăcută în care poliţişti, jandarmi sau militari români exercită violenţă asupra unor cetăţeni, totul fiind coafat sub aspectul unui conflict între privaţi, în care lucrătorii de securitate ai RMGC vor avea sprijinul legii.” (Vâlcu, 2013). La Pungeşti, terenul pe care urma să se instaleze sonda aparţinea primarului, iar primarul a vândut terenul companiei Chevron. Se pare ca acest pretext ar fi instaurat stare de securitate în zonă (statul apară terenurile private ale cetăţenilor de cei care vor să violeze spaţiul privat). Este modul în care a funcţionat logica statului.

Foucault menționează sub aceeași notă de dominare modelul panopticonului în A supraveghea și a pedepsi, în care explică pe larg centrul de putere și modul cum periferia este controlată prin diferite tehnici moderne. Acest panopticon funcționează în spațiul dominant ierarhizat de control. O schemă simplă ce explică și cuvântul “ierarhizat”, cuvânt ce se poate bine deduce din însuși spațiul creat social și prin reproducerea puterii (zonă rezidențială, zonă suburbană, cartiere, centru) (Foucault, 2004). „Disciplina organizează un spaţiu analitic. Trebuie stopată dispariţia necontrolată a indivizilor, circulaţia lor difuză, îngrămădirea. Se pune problema stabilirii prezenţelor şi a absenţelor, de a instaura comunicaţii utile şi de a le întrerupe pe celelalte, de a putea supraveghea, clipă de clipă, purtarea fiecărui individ în parte, de a-l putea evalua, sancţiona, a-i măsura calităţile şi meritele”. (Foucault, 2004)

Concluzii

Tehnicile neo-liberale, după cum s-a putut observa, contribuie semnificativ la reconfigurarea spaţiului (social), lucru ce modifică modul în care spaţiul statului (politic) se reproduce ca formă de dominare şi control, lipsindu-şi cetăţenii de un minim raport democratic şi egalitarist. Practic, spaţiul statului ca naţiune devine un spaţiu de dominare ierarhizat şi de control, în care pretextul spaţiului economic global câştigă tot mai mult teren, abolind drepturi şi forme de trai ale unor cetăţeni (strămutarea localnicilor din Roşia Montană, represiunea statului împotriva localnicilor din Pungeşti, încălcarea drepturilor de proprietate privată în cazul Moşna). Revenind la protestele din toamna anului trecut, s-a realizat la nivelul spaţiului perceput şi la nivelul spaţiului trăit (Lefebvre, 1991) o rezistenţă (un contra-spaţiu). Lefebvre menţionează în The production of space o triplicitate a spaţiului: spaţiul perceput, producerea şi reproducerea de spaţii cotidiene, de locuri şi ansambluri care dau continuitate şi coeziune unei societăţi.

Spaţiul conceput:

– este spaţiul savanţilor, al planificatorilor şi urbaniştilor, al tehnocraţilor;

-este spaţiul dominant într-o societate, care impune o ordine bazată pe un sistem de semne elaborate intelectual.

Spaţiul trăit: spaţii ale trăirii prin imagini şi simboluri, ale „locuitorilor” şi „utilizatorilor”, ale artiştilor, scriitorilor, filosofilor;

– este spaţiul dominat, suportat, pe care încearcă să-l modifice şi să-l aproprie imaginaţia; dublează simbolic şi imaginar spaţiul obiectelor fizice (Lefebvre, 1991).

Modul în care s-au format aceste spaţii de rezistenţă la cele două nivele, menţionează şi un tip diferit de represiune. Dacă la protestele pentru Roşia Montană nu au existat mari incidente (spaţiu urban/spaţiu trăit), în Pungeşti şi Moşna (spaţiu rural/spaţiu perceput) jandarmii au intervenit în forţă, lovind şi îmbrâncind fără nici o jenă.

Aspectul pe care vreau sa-l menţionez ţine de o ierarhizare a dominaţiei în funcţie de spaţialitate şi modul în care acestea se reproduc. Statul încearcă să reducă aceste reproduceri ale spaţiului (social) prin mijloace diferite, în funcţie de mijloacele locale (instituţii) şi tipul în care acest control al statului îşi exercită puterea (rural/urban). Să nu se înţeleagă greşit că spaţiul (social) ar fi împarţit în forma menţionată mai sus: în funcţie de urban sau rural. Spaţiul social cuprinde triplicitatea sa indiferent de loc, important e ca fiecare instituţie să aibă un spaţiu, pentru un control sistematic (Lefebvre, 1991). Modul de a observa diferenţele de ierarhizare sau modurile de control şi dominare subliniază importanţa dinamicii în care spaţiul social se reproduce şi complexitatea spaţiului ca formă de reprezentare, trăire şi construcţie.

Bibliografie:

APADOR-Ch (2013) Raport privind evenimentele recente din comuna Pungeşti; http://www.apador.org/show_report_nf.php?id=338;

Bourdieu P. (1999), Raţiuni practice, Meridiane, Bucureşti;

Foucault, M. (1991), Guvernmentality, pp. 87-104 în The Foucault Effect: Studies in

Guvernmentality, Chicago, University of Chicago Press;

Foucault, M. (2004), A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Bucureşti, Humanitas;

Goţiu, M. (2013), De ce gazele de şist nu sunt Roşia Montană. Şi de ce sunt, http://www.criticatac.ro/23136/de-ce-gazele-de-ist-nu-sunt-roia-montan-de-ce-sunt;

Harvey, D. (2010), The Enigma of Capital and the Crises of Capitalism, New York, Oxford, University Press;

Holloway, J. (2003), „Capital Moves”, Revolutionary Writing Common Sense Essays in Post-Political Politic;

Ong, A. (2007) „Neoliberalism as a Mobile Technology”, Transactions of the Institute of British Geographers – Volume 32 Issue 1 – January 2007;

Uiorean O. (2013), „Noi toţi suntem Roşia, Moşna şi Pungeşti?”, http://www.criticatac.ro/24451/noi-toi-suntem-roia-mona-pungeti;

Mercea D. (2013), Despre Roşia Montană în 2006: ONG-urile aservite şi consensul liberal, http://www.criticatac.ro/23394/despre-roia-montan-2006-ong-urile-aservite-consensul-liberal;

Poenaru, F. (2013), Dincolo de Rezistenţă: Mesaj de la Pungeşti, http://www.criticatac.ro/24412/dincolo-de-rezisten-mesaj-de-la-pungeti;

Lefebvre H. (1991), The production of space, Blackwell;

Vâlcu C. (2013), 20 de probleme juridice în exploatarea de la Roşia Montană, http://www.criticatac.ro/23316/20-de-probleme-juridice-exploatarea-de-la-roia-montan;

Taylor M. (2008), Global Economy Contested Power and conflict accross the international division of labour, Routledge.

CC BY-SA 4.0 This work is licensed under a Creative Commons Attribution-ShareAlike 4.0 International License.