Autor: Laura Maria Pătru

 

“The greatest advances of civilization, whether in architecture or painting,

in science and literature, in industry or agriculture, have never come from centralized government.”

-  Milton Friedman

Introducere

Centralizarea și planificarea sunt două dintre cele mai importante concepte social-politice ale secolului al XX-lea. Însă aceste două concepte nu și-au pierdut importanța nici la începutul secolului al XXI-lea, așa cum James Scott o demonstrează în Seeing Like a State (1999) și în Two Cheers for Anarchism (2012). Fie că vorbim despre agricultură, producție, modul în care orașele sunt construite sau învățământ, standardizarea este omniprezentă. Dar care este miza acestei standardizări exhaustive a socialului?

În lucrările menționate, Scott argumentează că aceasta este legată de nevoia statelor de a face “lizibile” societățile, culturile și practicile care s-au dezvoltat și se dezvoltă fără o ordine ierarhică sau geometrică strictă. Iar această nevoie este legată de dorința statelor de a controla și administra cu ușurință anumite domenii sociale, de a fi în control. Ori acest lucru nu se poate întâmpla decât în măsura în care aceste domenii și fenomene sociale complexe sunt simplificate prin intermediul unor standarde, de cele mai multe ori impuse, de sus în jos.

Însă efectele acestei standardizări, așa cum istoria o demonstrează, nu sunt întotdeauna benefice. Întorcându-mă la citatul folosit la începutul lucrării, cele mai mari progrese ale civilizației n-au fost rezultatul unui guvern sau unei politici centralizate, pentru simplul fapt că această centralizare (și de cele mai multe ori standardizare) presupune o ordine artificială, forțată. O ordine care ține prea puțin cont de complexitate fenomenelor și proceselor sociale și de nevoile membrilor unei societăți.

Acestea fiind spuse, lucrarea de față poate fi privită ca o critică adusă practicii centralizării și standardizării, în special în situațiile în care acestea sunt folosite ca mijloc de control. Iar această critică se datorează nu doar efectelor negative pe care aceste practici le au asupra societăților deoarece, așa cum voi exemplifica, uneori ele pot fi percepute ca fiind benefice. Punctul de plecare al acestei lucrări este perspectiva anarhistă pentru care Scott (2012) pledează – bună funcționare a societății prin intermediul cooperării voluntare, organizarea societății și a vieții de zi cu zi de jos în sus, nu invers. Iar acest lucru este posibil deoarece multe dintre domeniile care în prezent sunt reglementate și organizate de către stat sau/și supravegheate de către acesta au fost în trecut coordonate informal de către indivizi prin intermediul principiului de reciprocitate. Astfel, această lucrare este mai mult o critică adusă practicilor guvernamentale care subminează capacitatea indivizilor și comunităților de a se auto-organiza, o critică adusă ideii conform căreia statul este cel care are resursele și capacitatea de a organiza societatea, organizare, desigur, gândită și făcută în avantajul membrilor care  o formează.

Despre standarde și standardizare

            “Bună ziua, aș dori să depun o sesizare penală; am asistat acum câteva ore la o infracțiune.”

            “Completați formularul, vă rog.” îmi răspunde angajata.

            Mă uit peste formular, trebuie să specific numele și prenumele precum și domiciliul.

            “Problema este că aș dori ca identitatea mea să rămână anonimă.”

            “Nu se poate.”

            “Poftim?!? De ce?”

            “Pentru că nu-i o plângere”.

            “Păi nu e o plângere, e o sesizare, un fel de “uite ce s-a întâmplat””.

            “Dumneavoastră nu ne puteți sesiza nimic așa, degeaba. Noi ne sesizăm din oficiu. Dumneavoastră puteți să faceți o sesizare penală, dar pentru asta e nevoie să completați formularul.”

            “Ok. Și dacă aș completa  doar partea de descriere a faptei?”

            “Nu o să țină nimeni cont de ea, nu e valabilă”.

            “De ce?”

            “Pentru că nu e cum trebuie.”

            “N-are nici un sens!”

            “Domnișoară, eu vă înțeleg, dar așa e legea. N-am făcut-o eu, așa e procedura. V-am spus, puteți completa formularul cum vreți dumneavoastră. Doar că n-o să se uite nimeni la el”  

 

                                                                                    București, Secţia de poliţie nr. 24

 Această scurtă întâmplare, în ciuda argumentelor invocate de angajata Secției de poliție nr. 24, argumente care pot părea iraționale la o primă vedere și fără legătură directă cu subiectul tratat în lucrarea de față, demonstrează omniprezența formelor standardizate și modul în care oamenii interacționează cu acestea. De asemenea, trebuie menționat faptul că aceste forme standardizate generează standarde – așteptări comportamentale și atitudinale din partea indivizilor care să se încadreze în liniile descrise de respectiva formă standardizată.

În ceea ce privește caracteristicile standardelor, așa cum Star și Lampland (2009) remarcă, ele nu sunt autonome, ci în strânsă legătură unele cu altele, sunt distribuite inegal, sunt relative, sunt integrate. Nu în ultimul rând, standardele codifică, încorporează, sau stipulează valori, acest lucru având consecințe asupra indivizilor[1].

Așa cum afirmam, standardele nu sunt autonome, ele coexistând de cele mai multe ori alături de alte standarde. Spre exemplu, în cazul întâmplării relatate, completarea formularului presupunea îndeplinirea altor standarde: existența unui nume și a unui prenume recunoscute de organele statului, precum și existența un domiciliu stabil.

În ceea ce privește distribuția standardelor, acestea pot varia în funcție de sistemul politic și de poziția socioeconomică a unei persoane. Una dintre cauzele botulismului în Georgia post-socialistă este legată de nevoia oamenilor de a conserva legume acasă, în condiții mai puțin igienice, din cauza costului ridicat al legumelor care nu sunt de sezon și al conservelor care se găsesc în comerț. ‘Așa cum Zhuzhuna, o femeie neangajată de 23 de ani din satul Samogrelo, o spune succint: “medicii spun că produsele alimentare realizate în fabrici sunt mai sigure, dar o conservă mică este un lari! Putem face mai mult la domiciliu pentru mai puțini bani”[2]. Așadar, georgienii suficient de prosperi din punct de vedere financiar încât să-și permită conserve comercializate se bucură de alte standarde de sănătate alimentară decât cei mai puțin potenți. De altfel, de aici reiese și caracterul relativ al standardelor – standardele nu sunt acontextuale. Cu atât mai puțin însemnătatea și acțiunile pe care acestea le generează.

Nu doar că standardele nu sunt autonome, ci legate între ele. Ele pot fi de asemenea integrate într-un sistem compus din organizații sau națiuni. Pentru a întări agumententul lui Star și Lampland voi lua din nou exemplul conservelor georgiene, de data asta din perioada comunistă. Este vorba despre Sovstandardy – ‘un set de standarde care au făcut posibilă legătura dintre diferite instituții și care au reglementat atât de bine modul de producție încât capacele de metal făcute într-o zonă să se potrivească perfect cu borcanele făcute în alta’[3]. Astfel, borcanele făcute în Rusia puteau fi umplute după rețeta georgiană și închise cu capace fabricate în Armenia, trimise la Moscova și împărțite mai apoi pe întreg teritoriul URSS-ului.

Nu în ultimul rând, standardizarea unui comportament sau a unei acțiuni presupune eliminarea diversității nelimitate. Iar acest lucru este valabil indiferent de domeniu deoarece, de la agricultură la sistemul de învățământ, fenomene și practici sociale complexe sunt simplificate pentru a deveni inteligibile și, implicit, ușor de administrat și controlat.

Ce, cum și de ce este standardizat?

Așa cum menționam, nu există domenii sau practici sociale care să se situeze  în afara procesului de standardizare. Însă anumite domenii, datorită complexității și funcției pe care o ocupă în structura unei societăți și numărului mare de persoane implicate, primesc o atenție deosebită din partea statului.

Să luăm exemplul agriculturii. În introducerea capitolului The Social Engineering of Rural Settlement and Production, James Scott prezintă procesul de sedentarizarea al populațiilor din sud-estul Asiei pre-coloniale și standardizarea agriculturii acestora. Scopul acestui proces, pe lângă cel de control al populației (o populație fixă este mai ușor de controlat decât una nomadă), a fost taxarea fermierilor. Deși guvernele din sud-estul Asiei pre-coloniale recunoșteau productivitatea mai mare a fermelor locale, acestea n-au încetat să impună ca standard plantațiile mari – acestea fiind mai ușor impozabile.

În ceea ce privește standardizarea producției, rolul acesteia nu este diferit de cel al agriculturii: controlul populației. Iar acest lucru este valabil atât în ceea ce privește standardizarea muncii pe care o persoană o execută, cât și standardizarea produselor. Un exemplu bun este ceea ce s-a întâmplat în Rusia la finalul Primului Război Mondial, tocmai ca urmare a pierderii acestuia din cauza tehnologiei învechite (sau, mai degrabă, inexistente): îmbrățișarea taylorismul. Această nouă metodă de organizare a muncii, metodă în cadrul căreia mișcările inutile trebuiau eliminate pentru a  maximiza randamentul muncii, aveau să transforme ‘țăranul încăpățânat într-o persoană modernă care urma să salveze revoluția, Rusia și, în general, lumea’[4]. Din păcate, odată cu finalul Revoluției Stalinistă, taylorismul avea să fie “dezbrăcat” de toate calitățile și aspirațiile pe care personalități ca Kerzhentsev sau Gastev le văzuseră (visaseră e probabil un termen mai potrivit) și folosit ca instrument de control și exploatare a populației prin muncă. În ceea ce privește standardizarea produselor, odată cu sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, printre alte reforme ce aveau ca scop industrializarea țărilor componente, Uniunea Sovietică și-a propus și a reușit să standardizeze și să raționalizez mâncarea. Standardizând și raționalizând mâncarea, controlând modul în care produsele alimentare industriale precum conservele erau fabricate și distribuite, așa cum Dunn (2008) argumentează, ‘Moscova s-a asigurat că cetățenii depind în ce în ce mai mult de stat pentru a-și continua traiul’[5].

Contrar unei priviri superficiale, arhitectura orașelor este de asemenea ținta standardizării guvernelor. Iar scopul acestei standardizări, ca și-n cazul celorlalte domenii, este acela de-a controla mai ușor orașul și implicit populația. De exemplu, în capitolul Cities, People, and Language, Scott prezintă modificările suferite de orașele medievale în cadrul procesului de modernizare. Orașele medievale, spre deosebire de cele moderne, erau în bună măsură dezorganizate, această (dez)organizare oferindu-le un anumit nivel de autonomie. Cei străinii depindeau de informațiile și cunoștințelor localnicilor pentru a se descurca în cadrul orașului, cunoștințe care puteau fi reglementate și restructurate exclusiv de către aceștia din urmă.  Reconstrucția Parisului după Revoluția din 1848 este un alt exemplu. Printre altele, guvernul francez a lățit străzile pariziene pentru a permite, în caz de nevoie, accesul trupelor către zonele problematice.

Nu în ultimul rând, în prezent, mai mult ca niciodată, învățământul și în special modul de evaluarea al elevilor tinde să devină din ce în ce mai standardizat.  Altfel spus, în bună măsură, școala poate fi privită ca o fabrică ale cărei produse sunt ‘studenții care trec teste standardizate, teste concepute pentru a măsură un tip de inteligență restrâns și capacitatea de-a da teste’[6]. Aceste teste, ca și alte forme standardizate, reduc complexitatea a ceea ce înseamnă inteligență la o serie de întrebări axate pe anumite domenii, ignorând de exemplu inteligența emoțională sau creativitatea unui elev. Pe scurt, testele standardizate nu sunt altceva decât un instrument de măsurare comparativă a productivității și de gestionare a acesteia, toate aceste nefiind nici pe departe în beneficiul elevilor sau al profesorilor.

Cum este percepută standardizarea?

Modul în care standardizarea este percepută de către comunitățile și societățile țintă depinde, în mare măsură, de modul în care aceasta este “ambalată” de către cei care o propun. De exemplul, în ciuda faptului că raționalizarea și standardizarea mâncării în Georgia sovietică a avut ca scop controlul populației prin crearea unei dependențe a acestora față de stat pentru a-și continua traiul, georgienii nu au reacționat nici pe departe violent în fața acestui proces. Din contră. Motivul? Discursul URSS-ului față de această reformă i-a determinat pe georgieni să privească statul nu doar ca pe un agent ale cărui planuri centralizate puteau da naștere obiectelor, ci ca pe-un părinte protectiv a cărui grijă era să le ofere “copiilor” mâncare sănătoasă, dovada materială a acestei griji fiind Sovstandardy-ul – un set de standarde detaliate privind modul în care mâncarea urma a fi procesată.

Pe de altă parte, există la fel de multe situații în care populația se revoltă în fața încercărilor de standardizare a diferitelor domenii sau în fața regulilor impuse de stat. Iar formele pe care aceste revolte le iau sunt nelimitate. Spre exemplu, ‘frustrați de amenzile abuzive sau de noile reglementări, șoferii de taxi parizieni recurg la ceea ce este cunoscut ca grève du zèle[7]. De comun acord, pentru a demonstra autorităților inutilitatea unor reguli de circulații, aceștia respectă toate reglementările din Codul Rutier, lucru care, inevitabil, duce la blocarea traficului. Însă, revolta oamenilor, sau mai bine spus rezistența lor în fața noilor standarde, fie că vorbim despre standarde sociale, politice, sau tehnologice, poate lua forme mai puțin simbolice. În cazul electrificării Americii rurale de la mijlocul secolului XX, această rezistență s-a manifestat prin reticența pe care fermierii au manifestat-o față companiile private care se ocupau de electrificarea mediului rural. Nefiind companii de utilități publice, acestea trebuiau să obțină aprobarea proprietarilor pentru a putea construi stâlpii de electricitate pe terenurile acestora. Și dat fiind că stâlpii urmau să interfereze cu munca fermierilor, îngreunând spre exemplu ararea pământului, aceștia au refuzat să le dea companiilor “undă verde”, cu atât mai puțin în lipsa unor despăgubiri financiare. Citându-l pe Richardson, Kline (2005) prezintă cazul unui bărbat care, după ce a tăiat firele de electrificare ale companiei care nu obținuse aprobarea sa, și-a înarmat soția pentru a-i ține la distanța  pe reprezentații companiei în timp ce el termina de arat pământul. Nu în ultimul rând, în unele cazuri, rezistență oamenilor poate lua forma revoluțiilor.

Însă, aceste forme de rezistență, de cele mai multe ori, nu subminează controlul sau puterea statului, ci din contră, o consolidează. Așa cum Foucault argumentează, “where there is power, there is resistance and yet, or rather consequently, this resistance is never in a position of exteriority in relation to power”.  Sau, altfel spus, ‘aproape fiecare revoluție majoră s-a încheiat prin crearea unui stat mai puternic decât cel abia răsturnat, un stat capabil să exercite și mai mult control asupra populațiilor pe care a fost designat să le servească’.

Efectele standardizării

Un prim efect al standardizării, așa cum am afirmat, este simplificarea unor fenomene sociale complexe prin intermediul standardelor impuse de sus în jos. Din dorința de-a face lizibilă societatea, din dorința de-a crea o societate în cadrul căreia comportamentul oamenilor este predictibil și ușor controlabil, guvernele aleg să ignore sau să modifice, în cel mai bun caz, practici și fenomene sociale importante pentru membrii societății.

Să luăm ca exemplu introducerea telefonului în America rurală la începutul secolului XX. Faptul că la aceeași linie telefonică erau conectate de la 10 la 20 de telefoane, le-a permis fermierilor să folosească telefonul ca un fel de jukebox la care puteau să pună și să asculte melodii. În plus, o discuție cu un caracter privat se transforma cel mai des într-o discuție colectivă întrucât mulți dintre cei care erau conectați la aceeași linia telefonică se implicau în conversațiile oricăruia dintre consăteni. Ca răspuns, companiile telefonice au luat diferite măsuri în încercarea de-a descuraja modul în care fermierii foloseau telefonul: ‘câteva state (inclusiv Ohio și Indiana) au adoptat legi prin care repetarea conținutului convorbirilor telefonice era o crimă’[8]. Ceea ce companiile telefonice nu au observat este faptul că folosirea telefonului într-un mod diferit față de cel prescris nu reprezenta  o formă de rezistență în fața noii tehnologii din partea sătenilor, o subminare a puterii, ci un mod de-a încorpora noua tehnologie, de a o adapta, la standardele și la ceea ce însemna viața rurală pentru fermieri. Acesta luase locul vizitelor pe care în trecut aceștia și le făceau cu regularitate.

În al doilea rând, ca urmare a standardizărilor, societățile și cei care le formează devin mai puțin autonomi și din ce în ce mai dependenți de puterea centrală. Acest lucru este în avantajul guvernelor deoarece o populație dependentă, tocmai datorită dependenței, este nu doar ușor de controlat, ci și ușor de manipulat. În plus, episoadele de revoltă, indiferent de forma pe care o iau, sunt mai puțin numeroase decât în cazul societăților independente de puterea centrală. Iar aceste dependențe, din păcate, apar de multe ori ca rezultat al transformării unor practici tradițional independente. Spre exemplu, înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, georgienii obișnuiau să-și conserve singuri legumele pentru a le avea disponibile pe parcursul iernii. Însă, odată cu standardizarea și raționalizarea mâncării, această practică de conservare a legumelor a devenit “responsabilitatea” statului, populația devenind dependentă de acesta pentru a-și continua traiul. Mai mult, după o perioadă de mai bine de 50 de ani, secretele conservării legumelor în condiții sanitare care să prevină apariția botulismului au dispărut odată cu generația care le deținea, efectele vechii dependenței reflectându-se în numărul mare de cazuri de botulism cu care georgienii se confruntă în prezent.

Concluzii

În primul rând, actualul mod de guvernare, cel puțin în cazul României și-n practică, este departe de cel descris de Foucault. În capitolul Governmentality, acesta susține că noile guverne trebuie să acorde atenție intereselor populației pe care o guvernează, indiferent de natura intereselor și aspirațiilor acesteia[9]. Faptul că în prezent cei de la putere sunt aleși într-un mod mai mult sau mai puțin democratic de către populație nu îi scutește pe primii de povara de a-și legitima actul de putere. Modul în care aceștia ajung la putere, deși diferit de modul în care prințul lui Machiavelli ajungea (prin moștenire sau luptă), nu este suficient pentru menținea puterii. Însă, în continuare, ai noștri guvernanți par a nu fi înțeles că one does not governs territory, one governs things[10].

Revenind, ceea ce am încercat să demonstrez este faptul că de cele mai multe ori standardizarea este folosită de puterea centrală ca mijloc de control al populației, această practică putând fii criticată din două perspective: eliminarea complexității și diversității practicilor și comportamentelor sociale și “dezautonomizarea” indivizilor. Iar aceasta din urmă, de cele mai ori, are ca finalitate “legarea” individului de stat, crearea unei dependențe. Mai mult, dezautonomizarea presupune în același timp îndepărtarea individului de el însuși și de comunitățile din care face parte, comunități în cadrul căruia, în trecut, membrii se auto-guvernaseră ghidați de principiul reciprocității. Așadar, o dublă ruptură.

La final, aș dori să discut metafora pe care Scott o folosește atât în Seeing Like a State, cât și în Two Cheers for Anarchism. La finalul secolului al XVIII-lea, statul german a devenit interesat de valoarea și potențialul economic al pădurilor. Ca urmare, acesta a întreprins măsurători pentru a observa care tip de copaci poate aduce cel mai mare câștig economic și, din moment ce unii copaci s-au dovedit a fi mai rentabili decât alții, statul prusac și-a propus crearea unor păduri omogene. Pentru a reuși acest lucru, păduri întregi au fost defrișate și-n locul copacilor mai puțin productivi, în linii drepte pentru a facilita numărarea și tăierea, a fost plantat acel tip de copac ce avea să aducă cele mai mari câștiguri economice. Și, pentru un timp, aproximativ un secol, proiectul a funcționat perfect. Până-n ziua în care copacii din pădurile artificiale au început să moară. Transformând pădurea și privind-o ca pe o comoditate, silvicultura științifică a redus radical nu doar diversitatea pădurii, ci și diversitatea tuturor formelor de viață prezente în cadrul ei, această diversitate fiind cea care asigura longevitatea pădurii și productivitatea sa. Tind să cred că viața socială nu este cu mult diferită de cea a pădurilor.


Bibliografie

Dunn, C. E. (2008) Postsocialist spores: Disease, bodies, and the state in the Republic of Georgia. American Ethnologist, 35 (2), pp. 243-258.

Foucault, M. (1991) Governmentality. În: Burchell, G. (ED.) the Foucault Reader. Chicago, The University of Chicago Press, pp. 87-104.

Kline, R. (2005) Resisting Consumer Technology in Rural America: The Telephone and The Electrification. În: Oudshoorn, N. și Pinch, T. (ed.) How Users Matter – The Co-Construction of Users and Technology. Cambridge, The MIT Press, pp. 51-66.

Scott, J. C. (1998) Seeing like a State: How Certain Schemes to Improve the Human Condition Have Failed. New Haven, Yale University Press.

Scott, J. C. (2012) Two Cheers for Anarchism. New Jersey, Princeton University Press.

Star, S. L. și Lampland, M. (2009) Reckoning with Standards. În: Star, S. L. și Lampland, M. (ed.) Standards and their Stories. New York, Cornel University Press, pp. 3-33.

Stites, R. (1989) Man the Machine. În: Stites, R. Revolutionary Dreams: Utopian Vision and Experimental Life in the Russian Revolution. New York, Oxford University Press, pp. 145-164.

 

[1]   Star, S. L. și Lampland, M. (2009) Reckoning with Standards, p. 5.

[2] Dunn, C. E. (2008) Postsocialist spores: Disease, bodies, and the state in the Republic of Georgia, p. 249.

[3] Dunn, C. E. (2008) Postsocialist spores: Disease, bodies, and the state in the Republic of Georgia, p. 247.

[4] Stites, R. (1989) Man the Machine, p. 164.

[5] Dunn, C. E. (2008) Postsocialist spores: Disease, bodies, and the state in the Republic of Georgia, p. 246.

[6] Scott, J. C. (2012) Two Cheers for Anarchism, p. 105.

[7] Scott, J. C. (1998) Seeing like a State: How Certain Schemes to Improve the Human Condition Have Failed, p. 46.

[8]  Kline, R. (2005) Resisting Consumer Technology in Rural America: The Telephone and The Electrification, p. 55.

[9] Foucault, M. (1991) Governmentality, p. 100.

[10] Foucault, M. (1991) Governmentality, p. 93.

Creative Commons License
Seeing Like an Anarchist. Standardizarea: mijloc de control al statului by Laura Pătru, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.

Lasă un comentariu