Autor: Grecu Cristian-Dan

 

Din când în când îmi amintesc de vremea când eram la școala primară și gimnaziu. Și le mai povestesc unora și altora ce se întâmpla pe acolo și majorității nu-i vine să creadă de unele dintre poveștile mele. Și am tot vorbit cu fel și fel de prieteni din diferite orașe și regiuni ale țării, și doar foarte puțini au avut pățanii cât de cât asemănătoare. Și aici nu mă refer în sine la pățanii pur personale, ci la în sine instituția.

O să închei introducerea personală aici și voi începe a vă povesti despre perioada mea dintre anii 1999 și 2007, de la Școala Generală Nr.4, ”Andrei Șaguna”, Deva, devenită ulterior ”Școală europeană”, și, mai de curând ”Școala Eco Europeană”.

De asemenea, voi specifica, ca un soi de disclaimer, că eu vorbesc strict de perioada 1999-2007 și, de asemenea, trebuie să luăm în calcul că este vorba de experiența mea personală, pe bază de ce am văzut sau am auzit de la alți colegi sau elevi pe durata șederii mele în acea instituție. Astfel, nu putem vorbi despre o generalizare totală, căci, probabil, eu nu știu sau nu am fost de față atunci când au fost și situații pozitive, sau momente când ceea ce era negativ era suspendat prin cine știe ce dorință personală sau colectivă – asta privind ceea ce va urma mai jos, căci, per total, au fost și lucruri interesante și care au fost de ajutor. Chiar din această cauză, caracterul textului per total este unul personal, ca un soi de etnografie, având terenul și caietul de lucru uitate undeva în urmă cu 8 ani de zile.

 

Partea I. Istoricul Școlii Gimnaziale ”Andrei Șaguna” (1967-2013) și primele întrebări

O dată cu începerea construcției primului cartier format numai din blocuri, și anume, cartierul Gojdu (unde locuiesc și eu), a crescut exponențial și populația orașului. Acest fapt se simte și în evoluția demografică a orașului. Dacă în 1956, în oraș trăiau aproape 17.000 de oameni, zece ani mai târziu populația era de aproape 27.000 de locuitori. Situația a dus la nevoia construirii unei ”citadele școlare” – precum apare pe site-ul oficial al acestei instituții școlare. La nici 6 ani după construirea vechii clădiri (cu o capacitate de 16 săli și anexe), se construiește clădirea nouă (finalizată în 1973), în total, anul școlar începând cu un număr de 1500 de elevi, cuprinși în 41 de clase.

În 1976 se dau spre folosire sala de sport și clădirea care cuprinde ateliere de lăcătușerie, tâmplărie, croitorie și artă culinară. În 1982 sunt incorporate alte cinci săli de clasă de la Grădinița de Copii nr. 5.

În octombrie 1997, cu ocazia aniversării a 30 de ani de existență, ”școlii i se conferă numele Mitropolitului Andrei Șaguna – model de abnegație și jertfire de sine, omul ordinii și al autorității, sfătuitorul înțelept care a pus mai presus de orice destinele neamului”.

Pe parcursul celor cinci decenii de existență, în cadrul școlii ”s-a statornicit o autentică tradiție de muncă amplificată și ridicată de slujitorii ei la nivelul cerințelor și existenței lumii contemporane”. Datorită acestei munci asidue, începând cu anul 2004, instituția dobândește titlul de ”școală europeană”, titlu reconfirmat apoi în 2007, 2010 și 2013, mândrindu-se cu faptul de a fi singura instituție gimnazială din România cu această performanță.

Spre a prezenta mai bine imaginea școlii, voi cita ultimele două paragrafe din textul istoriei școlii:

”La ceremonia de decernare a diplomei și titlului, din 13 mai 2004, a participat Șeful Delegației Comisiei Europene în România – Ambasador Jonathan Scheele, precum și reprezentanți ai MEdC și Agenției Naționale Socrate. Ceremoniile ulterioare s-au desfășurat în prezența miniștrilor educației de la acea vreme și reprezentanților Agenției Naționale pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale.

În 20 mai 2013, cu ocazia dobândirii a 4-a oară a titlului *ȘCOALĂ EUROPEANĂ*, instituția noastră a primit o *Diplomă de Merit* din partea SENATULUI ROMÂNIEI și o *Diplomă de Excelență* din partea Agenției Naționale pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și formării Profesionale (ANPCDEFP).”

Acestea fiind spuse, avem de-a face cu o instituție de prim rang în cadrul oferirii de educație și informație de stat publicului larg. Da, veți spune, am învățat la o instituție bună, care are foarte mult prestigiu, care, dacă am fost silitor, mi-a fost conferit, în mod simbolic și practic, și mie. De acord, dar acuma apar întrebările următoare:

1. Care este starea de fapt în cadrul acestei instituții?

2. Care este educația oferită, metoda și, în majoritatea cazurilor, orientarea politică, sau, ideologia dominantă a acestei educații?

3. Care este poziția elevului față de sine, colegi, instituție, cadru didactic și Stat?

Acestea ar fi primele trei întrebări. Vor urma și altele.

 

Partea II. Extrase din ”Îndatoririle elevilor”, cu tot cu exemple.

Art. 54.

(2) Elevii au datoria de a cunoaște Imnul Național şi a-l intona în fiecare zi la începutul orelor de curs.

(3) Elevii au datoria de a cunoaște Imnul Școlii.

Nu mai știu sigur, dar cred că în perioada claselor I-IV nu cântam Imnul României decât atunci când trebuia, de Ziua Națională, cu ocazia începutului de an școlar, la careu. Știu sigur că în acea perioadă am cântat mai multe cântece, rugăciuni și imnuri religioase decât de Stat. Adevărul e că nu prea mai țin minte multe lucruri din perioada 1999-2004.

Lucrurile au început să ia o turnură interesantă începând cu clasa a 5-a. Prima sau a doua lecție la ”Limba și literatură română” a fost, desigur, ”Imnul României”, prezentată în toată splendoarea sa pe prima pagină, înconjurată de simboluri naționale. Era aceeași pagină pe care, în vremurile Vechiului Regim, dăinuia a-tot-prezenta imagine a lui Nicolae Ceaușescu, având sub, cine știe ce motto smart care sublinia nevoia unei educații patriotice și socialiste. În locul cultului personalității, începem să avem cultul naționalității și a spiritului național.

Astfel, prima noastră temă a fost să învățăm, pe de rost, Imnul Național. Știu sigur că nu era totul imnul, ci doar patru strofe, cele mai importante. Orele care urmau, doamna profesoară ne asculta ca să fie sigur că le știm chiar ”și în somn” – cum era vorba multora din cadrele didactice, că ceea ce învățăm trebuie să și visăm. Apoi, văzând că majoritatea am învățat Imnul, și, dat fiind faptul că Articolul 54, punctul (2) parte din Capitolului VIII – Secțiunea a 4-a, ”Îndatoririle elevilor”, citibil în ”Regulamentul de Organizare și Funcționare a Școlii Gimnaziale Andrei Șaguna Deva” spune clar că Imnul Național trebuie știut și intonat în fiecare zi la ora 8 dimineața, am început lungul șir de intonări zilnice timp de ani și ani de zile – cu unele momente de pauză, când mai importante erau cântările religioase.

Situația era în felul următor: de cum se suna de intrare, la ora 8 fix (niciodată mai devreme, sau mai târziu, îndatoririle de elev de serviciu fiind destul de severe privind orele de pauză), noi, ca și colectiv al clasei a V-a B (sau oricare altă clasă), trebuia să ne punem la băncile noastre, cum fuseserăm puși de la început (în ordine alfabetică inițial, dar ulterior pe diferite criterii – cei buni în prima jumătate a clasei, cei răi despărțiți și răsfirați), și, în picioare la stânga sau dreapta scaunelor noastre, stând drepți și serioși, trebuia să cântăm Imnul României. Acest fapt trebuia să plece de la noi, și, dacă nu mergea, șeful sau șefa clasei avea această datorie. Mă rog, ideea era ca în momentul în care profesorul sau profesoara intrau în clasă, noi fie intonam Imnul, fie ce-l intonasem, pe bună credință, căci altfel era mustrat șeful clasei (mai ales dacă mințea, ținându-ne partea). Dacă nu se intona, profesorul cerea ca acest fapt să se întâmple. Apoi, depinzând de cadrul didactic, primeam ”note”: dacă persoana era mai lăsătoare, ne spunea un ”măi, copii, mai cu viață” și ne începeam ora, sau, dacă era mai strictă, dacă persoanei nu convenea, eram rugați – după ce eram un pic mustrați și ne era explicat cum se face și de ce trebuie să cântăm Imnul – o luam de la capăt.

Pe scurt: ca la armată sau o luăm de la capăt. Protestele noastre nu erau luate în vedere, și, dacă bine țin minte, de câteva ori ne-am răzvrătit așa de tare pe tema Imnului și a modului în care trebuie să intonăm și să ne prezentăm, că s-a făcut plângere la directorat – directorul însuși venind să ne mustre.

Apoi, ce să mai zic de Imnul Școlii. Insist să-l citiți prima oară, să vă gândiți dacă e în neregulă ceva, luând în calcul că aici vorbim despre niște copii cu vârste cuprinse între 11 și 14-15 ani – și și cei din I-IV având acces la Imn, chiar și grădinița. Iar el sună așa:

 

1. Școala noastră-io fereastră

Spre adevăr din multe una

O iubim că e a noastră

Și are mentor pe Șaguna

 

Ref: Cinste Școlii ”Andrei Șaguna”

Că ne-nvață să gândim

Este școala care-ntr-una

Ne educă ași să fim

 

2. Lângă Mureș așezată

Cu cetatea pe fundal,

Noi slăvim strămoșii noștri

Pe Traian și Decebal

 

3. Venim la școală ca și-acasă

În lumea noastră ne aflăm,

E minunată și frumoasă

În ea-nvățăm și ne jucăm.

 

4. Veniți la ”Andrei Șaguna”

Școala din mileniul trei

În Deva ea e tribuna

Învățăturii cu temei.

 

Nimic nu este în neregulă? Păi, atunci să vă spun eu. Nici o problemă cu prima strofă, e doar de introducere. Desigur, ideologia ”școlii ca și fereastră spre viitor” era larg răspândită și îndoctrinată în rândurile noastre, căci fără școală nu ajungi Om în viață. Refrenul dorește a fi un pic haios, dar și dogmatic, în sensul în care inițialele numelui școlii sunt ”AȘ”, sau, mai degrabă ”AS”. Astfel, jocul este acela că noi suntem din start ”AȘi”, fiecare dintre noi fiind un ”AS” într-ale educației. Dar, de la a doua strofă, totul o ia pe alte căi. Considerentele istorice din această strofă ar putea părea destul de problematice, din moment ce noi, ca și colectiv de elevi și cadre didactice, ajungem să slăvim, fără doar și poate, pe Părinții Neamului Român, Traian și Decebal (fără a-l mai lua în calcul pe Andrei Șaguna, care el ”a fost un bărbat aproape extraordinar, trimis de Providența Divină”). Fără un gram de cunoștințe critice la adresa istoriei zonei care acuma este ocupată de statul român, ajungem să acceptăm că aceste două personaje sunt strămoșii noștri direcți.

Bine, bine. Nu e destul. Hai să o luăm altfel. Strofa duce direct la istoria predată în Vechiul Regim. În ciuda faptului că, strofa a 4-a susține că școala este din mileniul trei, Imnul per total a fost creat pe considerente dogmatice și ideologice ale Omului-Nou-patriot. Căci, în teorie, atât socialismul cât și liberalismul sunt ideologii și curente politice a-patriotice, a-naționale, a-istorice, progresiste fiecare în propriul mod, și nicidecum centrate pe slăvirea unui trecut incert, trei milenii mai târziu. Mai mult decât atât – și, tot în teorie – ambele promovează acea cale a educației laice prin care copilul, până la o vârstă mai puțin fragedă, trebuie apărat de politicile de stat, naționale, sociale și religioase, așa încât el sau ea să decidă singur(ă), ulterior, calea pe care o va lua, nu doar pe plan de carieră ci și idiomatic, ideologic. Dar noi, la 10-11 ani, trebuia să cântăm fericiți, în cor, Imnul, fără să ne dăm seama ce cântăm.

Apoi mai avem o problematică. Egalarea spațiului instituțional de educare cu ”acasă”. Problema aici nu este teoretică, căci, la urma urmei, așa ar fi ideal (ca un copil să fie atât acasă cât și la școală într-un mediu prietenos, motivant, deschis), ci în sine praxisul pe care l-am resimțit majoritatea. De foarte multe ori ”școala” și ”acasă” erau două părți antagonice, care se regăsea doar în cazurile bune (când ceva chiar ne plăcea și doream să reproducem acasă sau la școală și se putea) sau în cele negative (când instituția apela la familie spre a disciplina, în manieră proprie, elevul).

Presărat peste cele două Imnuri, un ”Tatăl Nostru” (uneori zilnic, pe durata a multor luni) sau acel ”Cristos a înviat din morți / Cu moartea pe moarte călcând”, de trei ori, timp de 40 de zile, după Paști. Repetarea acestora era pe bază de prescripție a profesorului de religie. Dacă dorea el, ne întreba cu cine facem orele de dimineață spre a-i anunța pe indivizi că acești copii trebuie să cânte ori asta ori asta.

Uite așa ne pierdeam noi primele 10-15 minute ale orei de dimineață, când toată lumea dorea doar să poată să se trezească sau să mai doarmă un pic. Dimineață de dimineață, lună de lună, ani și ani la rând.

 

Art. 55. (2) Elevii trebuie să cunoască şi să respecte:

a) legile statului;

Pe lângă lungul și obositorul regulament de ordine interioară, noi trebuia să respectăm legile statului pe care noi, majoritatea, nici în zi de astăzi nu le prea cunoaștem. La început, eram scuzați, dar cu ocazia orei de ”Educație Civică” (clasa a 8-a), noi am învățat ce înseamnă să fi un cetățean obedient. Și, desigur, cum drumul era deja pavat spre Uniunea Europeană, foarte multe ”Știați că…?” privind Europa și faptul că noi vom fi integrați în ceva grandios.

Anual veneau niște domni în uniformă de la Inspectoratul Județean de Poliție spre a ne povesti fel și fel de lucruri interesante. Despre cum nu e bine să furăm, despre ce să facem dacă cunoaștem pe cineva care a furat (mda, eram învățați în mod legal să devenim informatori, așa, de mici), și multe alte lucruri privind legile de bază ale Statului Român. La final, când vedeau că majoritatea eram plictisiți, adormiți sau vorbeam, ne jucam între noi, începeau să povestească acestui grup numeros de puberi fără buletin care sunt urmările diferitelor acte anti-sociale. Și, ca să meargă informația la cap repede, ei ziceau exact maximumul posibil de pedeapsă. Amenzi imense (pe care le vor plăti părinții, iar mai apoi vă vor pedepsi – dublă pedeapsă, mai gravă fiind cea primită de la părinți), câteva luni la școala de corecție (e plin de țigani acolo, și, după ce că veți avea probleme cu ei, când ieșiți…veți fi pedepsiți de părinți – dublă pedeapsă, ambele cam la fel de grave, căci țiganii sunt răi, nu-i așa?), dacă avem deja buletin chiar și închisoare. Și, iată, dintr-o dată, ajungeam să ne fie o frică extraordinară, așa încât au fost nenumărate cazuri, timp de zile întregi, după aceste întâlniri de informare, în care noi pur și simplu jucam rol de informatori, încercând să ne punem bine cu profesorii, spre a nu fi pedepsiți. X a furat un creion – te zic. A a înjurat – te zic. Și iată cum s-a format o întreagă linie de informatori specializați, care tot ce a creat nu a fost să rezolve ”criminalitatea juvenilă”; ci pur și simplu a creat contextul apariției ei. Dacă A este mai „pămpălău” și vrea să-l pârască pe X care este un ”șmecher”, cel mai probabil A își lua bătaie și era silit să facă lucruri destul de jignitoare, pe fundal auzindu-se râsetele isterice ale colegilor.

Nu zic, au fost cazuri în care a trebuit să fie pârâți unii, căci chiar furaseră obiecte de valoare sau au făcut acte destul de grave, dar aici ne referim la maxim 5-6 oameni, într-un an întreg. 5-6 oameni din 1500. Restul de acte ”antisociale” erau creații cauzate de paranoia și frica indusă de Poliția Română – și, în unele cazuri, de către profesorii stricți, care iubeau prea mult regulamentul de ordine interioară.

 

Art. 56. Este interzis elevilor:

b) să deterioreze bunurile din patrimoniul unității de învățământ;

Au fost situații în care elevul și părinții au fost obligați să cumpere întreg mobilierul, chit că doar o cantă fusese deteriorată (și asta după un lung proces de distrugere, orchestrat de mai mult de doi elevi). Sau alte cazuri în care părinții erau rugați să repare ceea ce elevul distrusese – imaginați-vă cum să se fi simțit părintele în timp ce lucra pe holul școlii sau în clasă, reparând nu-știu-ce, auzind alți elevi zicând ”Ha ha, uite-l pe tata lui…”. Dacă nu poți calma elevul, jignește-l public pe părinte. De restul se va ocupa el/ea. Și nu de multe ori au fost situații în care elevii cei slabi (ca și poziție ierarhică în cadrul colectivului per întreg și al celui din clasă) erau puși să facă aceste reparații sau cumpărări, căci cei puternici își rugau părinții să-i scoată din situație. Ori, reparațiile erau pasate celor doi domni de la atelierul de reparații din cadrul școlii (căci sigur cel puternic se cunoștea cu ei), fie la un părinte al unuia dintre elevii slabi.

 e) să utilizeze intrarea principală pentru intrarea şi ieşirea din scoală;

Eram dați cu forța afară. De profesori și de elevii de serviciu. Reușeai să treci nevăzut dacă aveai ”pile” la elevul de serviciu. Uneori ți se nota numele, spre a fi ținut minte.

De înțeles a nu folosi intrarea principală în timpul pauzelor sau așa, când ar fi o hoardă imensă de copii ce ar crea haos în zona profesorală, dar când porțile sunt închise, și nu ai pe unde să intri, nici să sari gardul, că fie te prinde unul din cei doi gardieni angajați, fie deja ridicaseră gardul înalt de 2 metri, desigur că tendința e de a intra pe unde poți – intrarea principală.

 j) să utilizeze telefoanele celulare în timpul orelor de curs, al examenelor și al concursurilor;

Au fost cazuri când profesorii au aruncat telefonul mobil pe geam. Sau l-au confiscat așa încât nici părinților – care au venit, rușinați până la măduva oaselor – nu le oferea decât cu condiția unor promisiuni de ”reeducare” a copilului.

 l) să aibă ținută, comportamente şi atitudini ostentative şi provocatoare, să aibă tunsori excentrice ;

m) fetele să-și vopsească strident părul, să aibă un machiaj strident, să poarte fuste şi/sau bluze foarte scurte;

n) băieții să poarte părul lung și/sau vopsit şi dat cu gel sau făcut „ ţepi”, să poarte cercei;

o) să poarte în scoală pantaloni scurți, pantaloni foarte largi şi în culori/modele de „camuflaj”;

Aici intru eu în poveste. Eu avea păr lung de prin clasa a 5-a. Dat fiind faptul că legea spune cele de mai sus, aveam dese ori probleme cu directorul și alți profesori (precum cel de biologie, care mă întreba dacă-l știu pe ”Figaro, e un frizer bun” – aluzie la ”Bărbierul din Sevilla” – sau dacă eu sunt un exemplu clar al evoluției – aluzie la faptul că, deh, arătam, în viziunea lui, ca o maimuță, sau cine știe ce altă ”dihanie” non-umană și necivilizată, oricum, o metodă frumoasă de batjocură publică care mă făcea să mă simt, vă imaginați, extraordinar). Când venea directorul prin clase, zâmbind, căci noi cântam Imnul României, ne spunea ”Bravo, bravo, ați cântat bine. Grecule, mâine să te văd tuns la 2”. Norocul meu cu mama, care, după ce mergeam acasă speriat, îl suna și-i explica că ”copilul meu se tunde când vrea el sau eu!”.

Dar există o poveste, nu știu dacă e doar o legendă urbană sau nu, dar personajul există și chiar avusese părul lung. Se spune că elevul T a fost fugărit de către director prin școală și că în sine tunsoarea i-a fost aplicată de către dânsul.

Ce știu sigur e că, atunci când mai existau elevi care aveau o tentativă de păr lung, această ieșire rebelioasă și belicoasă era tăiată din scurt, de la rădăcină, așa încât, de obicei, elevul venea tuns scurt ziua următoare. Cel mai dubios era și faptul că acest lucru era aplaudat de către elevii puternici, ca fiind un fapt social de admirat, căci altfel nu te poți încadra în colectiv, undeva sub ierarhia lor. Poate din cauza asta eu eram văzut mai degrabă drept un ”deștept”, undeva de prin a 7-a, din cauză că nu vroiam să mă tund (chiar și dacă anumiți băieți îmi ziceau să fac asta, pe un ton autoritar) ca să fiu în grupul de șmecheri sau de ”restul lumii”, și-mi plăcea prea mult să scriu compuneri la română și istoria. Și desenul. Mă rog, lucruri care, în viziunea celor puternici, putea fi făcută doar de ”deștepți”. Așa că s-au obișnuit cu pletele (și acneea mea ulterioară), și mă rugau să-i ajut sau să le fac desene, compuneri și le explicam cum stă treaba cu istoria.

Au mai existat și cazuri de mustrări publice în cadrul careurilor, unii au avut ocazia de a fi chemați în față, printre toți profesorii și director. Cu specificația că mustrarea nu se limita doar la persoană, ci și la adresa dirigintelui sau dirigintei, în momentul în care se făcea apelul. ”Elevul X Y Z, din clasa a V-a B, este chemat în fața careului”. Și toată lumea știa a cui este clasa, așa încât erau profesori care întrebau pe diriginte sau dirigintă cum de permite așa ceva. Șeful didactic al clasei apoi anunța părinții, anunțând fel și fel de pedepse. De cele mai multe ori, pedepsele erau luate la comun, cadru didactic și părinți, așa încât pedeapsa era prelungită 24 de ore, timp de câteva zile, atât în cadrul instituției școlare cât și în cadrul instituției familiei. Iată, am descoperit de ce ”Venim la școală ca și-acasă”…

 

Partea III. Alte situații, în afara celor prezentate mai sus.

 A. Careul

Careul era una din cele mai autoritariste momente din cadrul școlii. Se înțelege că o informație se propagă mai ușor atunci când toată lumea este prezentă, dar aici nu este vorba despre informații de interes public.

Aici este vorba de cum începea totul. În afară de anumite cazuri, precum începutul anului școlar, 1 Decembrie (dacă nu era prea frig, dar și atunci se putea organiza un careu de 5 minute), Paști și alte sărbători școlare, statale, religioase, etc., care erau anunțate de cu o zi înainte, sau erau știute din totdeauna, cele organizate ad-hoc, pe diverse motive, erau anunțate de cu o oră-două înainte. Se anunța că atunci când va suna clopoțelul 1 minut, e careu. Clopoțel care suna la fel și în caz de incendiu. Mă rog.

Diriginții mergeau la clasele lor, și-și organizau clasa doi câte doi, în șir indian. Apoi clasele ieșeau în ordine, pe baza căror clase erau mai aproape de scări. În situația aceasta era permisă folosirea scărilor profesorale, pe lângă cele două ale elevilor. Apoi, în ordine crescătoare, de la stânga la dreapta, clasele poziționate la limita trasată cu vopsea a careului până la ultimul. Clasa întâi A, clasa întâi B, până la clasa a opta D, sau E, care era față în față cu întâia A. În fața noastră, un podium, sistem de sonorizare, directorul la mijloc, cu directorii adjuncți, etc, pe părți, apoi într-o ordine anume ierarhică, ceilalți profesori. Înainte de careu, se cerea facerea prezenței, spre a se vedea dacă nu chiulește careva de la careu, ceea ce se pedepsea, de cele mai multe ori, dar am uitat cum anume. Dacă lipsea careva, să făcea anunț la microfon. În unele cazuri, gardienii GSG (”Gâsca Sare Gardul”, cum le ziceam unii dintre noi pe la spate) și femeile de serviciu erau rugate să verifice fiecare clasă și toaletă din clădire, spre a găsi fugarii. Pe durata careului, aveai voie să pleci la baie doar cu bunăvoința dirigintelui, care întotdeauna întreba dacă e chiar necesar și dacă nu mai poți aștepta până se termină totul, căci nu mai ține mult.

Apoi începea careul.

De noul an școlar, directorul, alți profesori, preotul (timp în care erau necesar să fim sobri, ca la biserică, să spunem Tatăl Nostru, să ne facem cruce, tot alaiul – iar dacă nu, eram ulterior întrebați, noi, cei ortodocși, de ce nu am făcut asta, ca o mustrare publică în clasă), oficiali de la Inspectoratul Școlar.

De sărbători religioase, la fel, doar că atunci erau mai multe cântări și imnuri religioase decât de noul an școlar. La fel și de 1 decembrie, când, după careu, trebuia să dansăm Hora Unirii, pe ritm de muzică, așa cum trebuie. Fiecare clasă cu hora proprie. Și, după aceea, de ce nu, dacă aveam căciuli, le aruncam pe sus într-o frenezie naționalistă necunoscută nouă. De subliniat faptul că această Horă a Unirii era repetat fie în sala de sport, fie afară, cu câteva zile înainte – precum valsul ce a trebuit să-l dansăm de banchet, având echipele formate din timp.

Mai erau careurile când făcea câte-un elev ceva grav, așa încât acea persoană era mustrată public – în genere, existând și un Chemat de la Poliție să ne spună cum stă treaba cu actele anti-sociale. Careurile de înmânare de premii și onoruri elevilor silitori – am fost și eu la unul dintr-acestea, în clasa a VIII-a, când am câștigat locul I la competiția de proză/poezie, ”Tinere Condeie”. Directorul nu a fost prea fericit, văzându-mă, căci ieșirea mea în public, cu pletele mele, contravenea legilor.

În sine, careurile jucau rol de Adunare Generală, unde Corpul Central al Instituției spunea tot ce era de spus, că era de bine, de rău, de la mulți ani și așa mai departe. Inclusiv chestiuni de ordin economic, privind cotizațiile individuale la fondul clasei și a școlii.

Ce rău îmi pare că nu mai țin minte așa de bine careurile, că, unde în sinea mea, știu că erau unele lucruri care atunci mie mi se păreau plictisitoare și fără rost, dar acuma ar fi o mină de aur privind metodele de informare, represiune, ținere în frâu și promova anumite idealuri ale unei școli post-post-decembriste.

 

B. Orele de română și istorie.

 Probabil cele mai naționaliste ore din viața mea. Nu e de mirare că foarte mulți dintre foștii mei colegi sau cunoștințe au ieșiri patriote și naționaliste – pe lângă strictețea ordinii sociale din cadrul Instituției, prezentată mai sus. Cadrul etic al individului și modul de percepție a imaginarului social a fost clar centrat pe românitate, naționalism și, în unele situații, dacopatie crasă.

La orele de română totul era centrat pe potența artistică a poporului român. Orele de istorie victimizau poporul român, căci el nu a fost niciodată lăsat să se transforme în ceea ce este acuma, o măreață creație divină. Și că românii nu au avut niciodată o vină, căci ei au luptat pentru idealurile naționale încă de la apariția daco-romanilor. Bine, am auzit că cealaltă doamnă profesoară de istorie era mai moderată, posibil și datorită vârstei, căci cea cu care am făcut noi materia, a prins, liniștit, și vechiul Regim și perioada imediat de după. Astfel, praxisul ei în domeniu și l-a păstrat, adăugând câte o lecție nouă, o dată la câțiva ani.

Să nu mai vorbesc de evrei și maghiari – la orele de istorie, zic. Maghiarii au fost de foarte multe ori blamați pentru teroarea pe care au simțit-o românii din Ardeal, și evreii pentru contextul economic și politic actual. Țin minte și astăzi greutatea cu care ne-a ajutat profesoara de istorie când eu și cu un coleg am ales să participăm la o competiție intitulată ”Memoria Holocaustului”. Ne-a oferit câteva informații generale, ne-a dat 2-3 cărți de citit, ca mai apoi să ne spună că ea nu a citit decât una dintre ele așa încât atunci când prezentam ce am ținut minte din ele, ea stătea cu cărțile deschise ca să ne asculte. Aruncând, în treacăt, câte una despre evrei, că așa și așa. Eu, personal, nu sunt un susținător, ci chiar sunt împotriva politicii interne și externe ale statului Israel, dar modul în care a luat doamna profesoară de istoria situația Holocaustului, și mai ales povestea evreilor din România, a fost una, care, cumva, dacă ar fi putut, ar fi negat anumite părți din cadrul Holocaustului românesc.

Orele de română erau mai calme, la categoria politic, căci cei adorați erau autori români, dezbrăcați de orice context politic din care ar fi putut face parte. Ei erau doar niște minți sclipitoare pierdute în spațiu, mașini organice de creație pur românească, cu mici momente de inspirație luată de la Occident.

Tot ce era Românesc trebuia iubit și știut pe de rost, căci, la urma urmei, noi eram Români. Plus, naționalismul indus în sânul familiei, a dus ca foarte mulți elevi din școală să nege orice etnie mai aveau ”în sânge”, în afara părții lor românești. În afară de orele de engleză, germană și franceză (cei care învățau), nu auzeai nimic altceva decât română peste tot, și nu mi-a fost mare mirarea când, cu ocazia unui schimb de elevi între noi și o școală din Ungaria, lumea a luat-o razna auzind limba maghiară. Și nici mică nu mi-e acuma mirarea de ce, una dintre persoanele care a participat la acest schimb, nu a dorit să susțină că ea e originară din Timișoara, mutată ulterior în Ungaria.

La aceste două ore se simțea cel mai bine această îndoctrinare românească, tipică Vechiului Regim, timp în care totul se învârtea în jurul istoriei (care s-a predat exact în aceeași manieră, fără temele privind ceea ce a fost după Revoluția din 1989) și a extraordinarei literaturi românești. Logic, comunismul era blamat mai grav decât fascismul sau nazismul, dar maniera, dogma, metoda, ideologia din spatele materiei predate era aceeași. Mi-am dat seama de acest fapt la câțiva ani după, când am găsit o carte de istorie de clasa a VIII-a din anii 1980, care, în afară de anumite fraze și concepte, spunea exact aceeași poveste.

 

C. Paza și perimetrul școlii.

 Școala are gardieni privați. În I-IV nu mai știu exact cum era, dar știu că era un anume Gie, sau așa, de care tare frică ne era, căci era mare, solid, și am impresia că nu-i plăceau copii deloc – în opoziție cu colegul său, care, memoria mea zice că era ceva mai calm. Nu mai știu de la ce firmă erau, sau dacă erau de la firmă – existând posibilitatea ca poate, în acea perioadă, gardienii, paznicii să fi fost angajați direct de către școală, fără intermediar.

 Dar îi țin minte pe cei de la GSG, o firmă locală din Deva. Și, mai apoi, BGS. Și, iată cum o activitate care ar fi trebui să fie oferită de Stat (fie sub forma profesorilor de serviciu, fie sub forma Poliției Comunitare, Locale, etc.), a fost transferată mediului privat, pe considerente economice și de profesionalitate.

Povestea oficială era că acești gardieni ne păzeau pe noi de cei din afară. Povestea asta oficială îmi sună cumva asemănătoare cu cea a unui Stat care vrea să legitimeze creșterea forței Armatei și organelor de opresiune și represiune din interiorul propriilor granițe (Poliție, jandarmerie, servicii secrete, etc.).

Pentru că rar au existat situații care să necesite nevoia de gardieni. Ce se întâmpla era că cei doi-trei gardieni deveneau prieteni buni cu criminalitatea juvenilă din cadrul școlii, așa încât, în ciuda faptului că aceștia erau plătiți de instituție, ei serveau, de cele mai multe ori, scopurilor unor ”șmecheri de cartier”, în timp ce se ”descărcau”, ca să arate că fac ceva, pe noi, restul de pămpălăi.

Ei trebuiau să se asigure că nu fuge nimeni de la școală – șmecherii puteau, logic. Noi ceilalți, nu. Ei se asigurau că nimeni nu sare gardul. Șmecherilor li se spunea pe unde să sară, ca să nu fie văzuți de profesori. Ei se asigurau că părinții elevilor nu intrau în curte înainte de orele când aveau voie. Ei erau cei care te întrebau ce cauți în curte, în timpul orelor, și, tu, având sigur o rugăminte de la o profesoară sau așa, ca să mergi la biblioteca din clădirea cealaltă, trebuia să explici și să nu pari că minți sau așa, ca să poți să-ți continui drumul liniștit. Apoi mergeau să-și fumeze țigara cu un elev prieten de-al lor.

Ulterior, instituția a schimbat gardurile, ca să scadă rata de chiulit și fugit din curte. Gardurile cele vechi aveau undeva la 2 metri, erau cam ponosite, și mai existau găuri exploatabile, Cele noi depășesc cu puțin cel de-al treilea metru, făcând înconjurul curții ”interioare”. Desigur, gardurile se micșorează dramatic, la doar un metru, un metru și un pic, în zona de fațadă, unde este intrarea principală și grădina cu trandafiri și alte flori frumoase. Căci nu profesorii sunt cei care fug din instituție, ci elevii.

Gardieni privați, plus, garduri înalte, plus, greutatea de a intra sau ieși din instituție (clădiri și curte) în marea parte a zilei, plus, ”milităria pentru cei mici”, prezentată mai sus, mă duce cu gândul că cineva a citit despre Panopticon și a dorit să vadă cum arată în practică. Căci, am (doar) impresia că acuma există și camere de filmat în Școală.

 

D. Excursii (mai mult religioase).

Cea mai misticoidă și dubioasă treabă era cea legată de religie. Da, am ajuns aici, într-un final.

Nu conta că Școala era una Europeană, care, Europa promovează cumva, în teorie, o ideologie laică, de diversitate în unitate, dar unitate în piața muncii. Țările cele mai importante din Occident și Uniune au scos religia, în mare parte, din școli. Dar nu și AȘii noștrii.

Anual erau excursii organizate masiv la Biserică, spre a ne spovedi și așa mai departe, cu ocazia a nu știu care sărbători. De la mine din clasa, la început, ne-participanții au fost eu, și cei de o altă confesiune, care trebuia să rămânem în clasă, având voie să ieșim din clasă doar când se suna de pauză, trezindu-ne într-o curte excesiv de goală, căci, majoritatea erau la Biserică. Legile instituției erau aceleași și continuau să fie aplicate, în ciuda stării-de-excepție creată de plecarea masivă a poporului la Biserică. Unii mergeau pentru că au fost crescuți de acasă într-o manieră mai religioasă, alții pentru că se găseau într-un moment de regăsire a sinelui prin prisma Domnului, și, desigur, cei care nu vroiau să facă ore, așa că mai bine mergeau să sărute o icoană și să facă ce se face la Biserică în astfel de situații. Doar că ultima categorie de oameni nu-și dădea seama că oricum, da fiind că marea majoritate a elevilor, fiind plecată la Biserică, dacă ar fi rămas, tot nu am fi putut face lecții, căci cumva, aceste excursii erau admise și acceptate de către Instituție, iar nimeni nu era pus ca și absent, deci, logica conform căreia cei absenți să ceară de la colegi lecția, nu funcționa. Așa că orele, cele de se făceau, erau doar 50 de minute timp în care pierdeam vremea și discutam diverse cu profesorii, dacă veneau.

Cu timpul a crescut numărul de ne-participanți la excursii, dar nu cu mult.

În afară de sărbătorile religioase și de începutul noului an școlar, când preotul venea să sfințească clasele, prezența religiei dominante în statul român era prezent doar sub forma icoanelor de pe perete (alături de stema României). În rest, vorbim despre orele de religie, gândirea religioasă a comunității, și excursiile în număr imens la Biserică. Și, nu în ultimul rând, când făceam excursii cu clasa (sau mai multe clase), nu exista să nu ne oprim la cel puțin mai mult de două-trei-patru biserici și mănăstiri, în genere văzând mai multe lăcașuri de cult decât monumente importante artistice, istorice (non-religioase), ale naturii. Uite așa am avut ocazia de a vedea de două ori Mănăstirea Cozia, alături cu școala, și, chit că a doua oară am specificat că deja am fost în urmă cu câțiva ani, mi s-a spus să o mai văd încă o dată că, dee, am mai crescut între timp și voi fi mai capabil să văd frumusețea arhitecturală și spirituală. Eu am ales să ascult Marilyn Manson la casetofon, pe o bancă din curtea mănăstirii…

 

Concluzie (căci cam atâta-mi amintesc de pe vremurile acelea)

Nu prea știu cum să concluzionez. În mare parte din cauza faptului că cele prezentate mai sus sunt, în mare, cam ceea ce țin minte despre perioada 1999-2007, când eram elev, dar mă refer la lucruri de tip instituțional, și din categoria lucrurilor pe care acele cunoștințe ale mele au zis că ei nu pățiseră neapărat la fel sau deloc în școlile lor. Cu siguranță, dacă aș fi întrebat de anumite lucruri, mi-aș mai aminti, sau aș mai face legături între amintiri care par a fi individuale.

Așa că voi încerca să structurez un fel de concluzie.

Foarte mulți adulți susțin că, în ciuda faptului că materiile predate în Vechiul regim erau hyper ideologizate, așa încât de multe ori informațiile erau false, majoritatea cad de comun acord că metodele de predare erau juste și funcționale. Precum zic și despre multe asistente medicale care au fost ca atare în acea vreme. Sau alte profesii pe care oamenii le-au învățat și pus în practică măcar pentru o vreme în Vechiul Regim. Asta este opinia publică. Astfel, pe acest considerent, nu este de mirare că Școala ”Andrei Șaguna” din Deva încă este capabilă să dea un anume randament în calitate de note, calificative, nivel de educare per medie la nivel de școală, etc. Același lucru se poate observa și în cazul Colegiului Național ”Decebal”, o altă Școală Europeană, cu titlul primit în 2004 – și multe alte atestări și titluri. Și acest randament este cauzat de metodele care s-au păstrat din Vechiul Regim. Atât AȘ cât și Decebal sunt instituții care își păstrează tradiția Vechiului Regim, folosind strictețea, ordinea și disciplina (nu știu cât mai funcționează astea două actualmente, datorită noilor generații, dar tot se găsesc elevi la care prinde), o anumită tipologie de educare, folosind metode fie de mustrare, pedeapsă (publice, majoritatea), fie de răsplată, recompensare a acelora care creează context de mândrie la nivel de instituție, la fel de publică. Acest tip de instituție folosește extremele spre a crea două clase distincte de indivizi, cei negativi care, datorită activităților lor, spune-se, vor deveni infractori, non-Oameni, invizibili sociali, și cei pozitivi, care prin munca lor, respectul și capacitatea de sacrificiu, vor deveni Oameni, o parte importantă din societatea care este astăzi, o mândrie a instituțiilor de învățământ acuma și pururea, în vecii vecilor. Astfel, marea masă de elevi va trebui să aleagă ce vor de la viață, aspirând la una din cele două imagini create și perpetuate permanent, de preferință a doua.

Nu există cale de mijloc, căci mijlocul e și mai invizibil decât negativul.

Pe scurt, instituțiile de învățământ de acest gen sunt ultimele rămășițe ale Vechiului Regim, acela care blamează negativul uman și social (o creație pur instituțională, care dorește a tinde spre o excelență generalizată a culturii naționale), spre a motiva marea masă de oameni spre a tinde către mai-binele comun, un mai-bine la fel de inventat și perpetuat de instituție. Căci, un exemplu clar de acest fel este capitalul simbolic pe care și-l asumă instituția de pe urma muncii și sacrificiului individual al omului, în privința a tot felul de competiții, olimpiade, testări naționale. Mai-binele este ulterior dăruit simbolic noilor generații, prin prisma titlurilor, mențiunilor, etc. primite de către școală, care vor putea spune cu mândrie că au terminat această școală, notele având o altă semnificație și greutate pe piața școlară și, ulterior, a muncii. Ceea ce este un fals.

Cerințele individuale ale cadrelor didactice cresc exponențial cu fiecare titlu, mențiune, competiții și olimpiade câștigate. Cu cât cresc cerințele, cu atât se va observa cine este capabil de a evolua individual, spre a produce și mai mult capital simbolic, restul fiind majoritatea cea care, totuși, se va dori a se impune, în continuare, o anumită conduită și cultură patriotică, informație, căci instituția are, la urma urmei, o ideologie dominantă care concretizează și perpetuează anumite dogme, istorii, metode de prezentare culturală, socială, politică a unui individ considerat dezirabil pentru o societate națională, românească.

Aceste instituții tot ce fac este să recreeze imaginea Omului Nou, patriot, uniformizat, într-un cadru așa-numit european (continental), dar fals European (ca și ideologie neo-liberală, laică).

Mai mult de atât nu știu ce să zic, că în continuare simt golurile memoriei, ceea ce mă facă să nu prea fiu capabil să detaliez concluzia.

Creative Commons License
Școala post-decembristă (atunci când Vechiul Regim continuă să trăiască în practica educațională) by Grecu Cristian-Dan, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.

Publicat în: Blog.

Lasă un comentariu