Autori: Csomos Eduard, Deac Oana, Humeniuc Lidia

          Integrarea copiilor cu dizabilități în educația din România reprezintă una dintre problemele majore cu care se confruntă societatea noastră. Nu de puține ori această categorie vulnerabilă este supusă discriminării pe motive ce țin de limitarea unor capacități funcționale ale acestora de cele mai multe ori fiind subestimați cu privire la performanțele pe care aceștia ar putea să le atingă. Incluziunea acestor copii cu dizabilități ar trebui să constituie o prioritate pentru societatea românească, urmărindu-se să se asigure o diagnosticare cât mai timpurie a acestora pentru o integrare imediată şi cât mai eficientă, dat fiind faptul că, copiii mici sunt lipsiți de prejudecăți și astfel integrarea persoanelor în cauză poate fi făcută cu o mai mare mare uşurinţă, problemele legate de discriminare ajungând poate să fie mai puţin resimţite. Copilul cu astfel de probleme va întâmpina dificultăți în vederea stabilirii unor relații interpersonale, tocmai de aceea părinții vor avea rolul cel mai important în realizarea acestui lucru. Ei sunt cei care au obligația ca după ce depășesc etapa de acceptare, să-și organizeze viața într-o astfel de manieră încât să acorde toată atenția de care e nevoie copilului și dizabilității sale, fara insa sa dezvolte o hiperprotectie, care sa-i limiteze copilului posibilitatea de a realiza activitati pe care le poate desfasura si singur. Integrarea sociala a cestor copii cu dizabilitati este cu atat mai facila cu cat drepturile acestora sunt cunoscute si respectate atat de catre parinti cat si de catre comunitatea din care fac parte.

                De asemenea, situația socio-economica a părinților unui copil cu dizabilități, va influența modul în care este facuta integrarea acestor copii cu nevoi speciale în educație. In ciuda ideii pe care o promovează principiul egalităţii de şanse, inclusiv în ceea ce priveşte accesul la educaţie al unui individ, atât literatura de specialitate (Bernstein, 1971) cât şi realitatea socială demontrează că există o relaţie direct proporţională între succesul şcolar şi clasa socială din care individul face parte. Giddens (2001) defineşte clasa sociala drept ca pe o formă socială determinată economic, care cuprind indivizi ce dețin aproximativ aceleași tipuri de cantități de capital economic și uman; o grupare de indivizi care împărtăşesc resurse economice comune ce influenţează puternic stilul de viaţă pe care au posibilitatea să îl ducă.

                 Literatura de specialitate (Neculau şi Bancu, 1998; Bernstein, 1971) vorbeşte despre faptul că elevii care provin din clasele sociale dezavantajate sunt predispuși la obținerea unor rezultate școlare mai slabe, cu o rată a abandonului mai ridicată decât în cazul celor care provin din familii cu o situație socială bună și foarte bună, care acordă o mai mare atenție educației acestora oferindu-le încă de la bun început un bagaj cultural care se transformă ulterior într-un avantaj în demersul său școlar. Pentru a susţine cele spuse mai sus, Raportul Unicef 2013 citează concluziile precizate în “Sintezele inițiale ale proiectelor de analize socio-economice elaborate până în prezent la nivelul Comitetelor Consultative”, redactate în noiembrie 2012 “Sistemul educațional din România creează dezavantaje majore pentru persoanele cu dizabilități. Astfel, incidența neșcolarizării și a abandonului timpuriu este de șapte ori, respectiv de două ori mai mare, pentru persoanele cu dizabilități față de populația generală. Grupul cel mai dezavantajat din punct de vedere al accesului la educație este format din persoane cu dizabilități fizice, somatice sau vizuale, grave, din mediul rural.” (UNICEF, 2013, p.6)

                În ceea ce privește rolul clasei sociale a părinților unui copil cu dizabilități în vederea integrării acestora în educație diferă dacă privim înspre cei cu un statut social ridicat, aceștia dorindu-și să-și înscrie copiii într-un sistem educațional integrat pe când ceilalți vor opta pentru un sistem de învățământ de tip special determinaţi fiind să facă acest lucru de lipsurile materiale.

            Barierele şi impedimentele pe care copiii cu dizabilităţi le întâlnesc în ceea ce priveşte accesul lor la educaţie, sunt tot mai des resimţite de către aceştia, în contextul în care trăim într-o societate ce manifestă vizibil o serie de atitudini de separare şi segregare în ceea ce priveşte educaţia acestora. Integrarea socială a acestor copii cu nevoi speciale, a căpătat de altfel o importanţă aparte, problema pe care societatea românească nu poate şi nu ar trebui să o neglijeze. Apartenenta la o anumita clasa sociala poate da nastere unor impedimente prin care indivizilor le este limitată şi chiar refuzată participarea sub principiul egalităţii de şanse, la viaţa socială.

            Întrucât tema noastră vizează clasa socială a familiei, respectiv rolul acesteia în integrarea copiilor cu nevoi speciale în educaţie, considerăm că este esenţial să clarificăm mai întâi sensul conceptului de clasă socială, aşa cum este el prezentat în literatura de specialitate.  Conform lui Giddens (1981), conceptul de clasă socială se referă la resursele economice împărtăşite de mai mulţi indivizi, resurse ce pot avea un impact asupra stilului de viaţă pe care aceşti indivizi îl duc.

         Formele pe baza cărora structura socială se modifică, depind de anumiţi factori, indicatori, precum ocupaţia unui individ, venitul acestuia, etc,- ce sunt utilizaţi cu scopul de a determina clasa socială din care acesta face parte. Astfel, inegalităţile sociale cu care se confruntă indivizii, derivă din marimea resurselor economice deţinute de aceştia.

            Totodată, abordarea lui Bourdieu (1990), este de o importanţă majoră privind tema analizată de noi, întrucât acesta vorbeşte despre conceptul de habitus făcând referire la poziţia indivizilor într-un spaţiu social. Modul prin care un individ va ocupa anumite poziții sociale este condiționat de anumite norme și dispoziții, ceea ce nu constituie altceva decât habitus-ul respectivului individ. Astfel, poziția pe care acesta o va ocupa în societate e influențată de background-ul familiei din care provine şi respectiv de situația economică a acesteia. Capitalul social şi cel relaţional al părinților poate uşura dobândirea de capital economic, cum de asemenea capitalul economic poate fi transformat într-unul social.

            Raportându-ne la conceptul de capital social pe care îl discută R. Putnam în abordarea sa, se poate observa cu uşurinţă cum un nivel ridicat de capital social al unei comunităţi poate avea un efect pozitiv asupra interacţiunilor sociale, asupra dezvoltării societăţii. In lucrarea sa, Bowling Alone: America’s Declining Social Capital (1995), Putnam defineste capitalul social drept „caracteristici ale vieții sociale precum rețele, norme și încredere, care permit participanților să acționeze împreună mai eficient în urmărirea obiectivelor comune.” (Putnam, 1995, p.65) Aşadar, prin capital social, se poate înţelege, pe lângă acele reţelele sociale şi norme colective menite să faciliteze cooperarea în scopul unor beneficii reciproce, şi predominarea unei încrederi sociale pe care indivizii să le-o acorde instituţiilor. Spiritul de angajament civic capătă intensitate mai mare atunci când trăim într-o societate caracterizată de relaţii sociale reciproce, respectiv de o cantitate substanţială de capital social, ceea ce duce şi la reducerea oportunismului.

          Utilizarea tot mai frecventă a capitalului social în activităţile colective, va duce la consolidarea relaţiilor existente între indivizi, şi între aceştia şi institutii, la o creştere tot mai mare a încrederii sociale, ceea ce va determina într-un final şi va încuraja părinţii copiilor cu dizabilităţi, să-i înscrie pe aceştia la o şcoala integrată. Astfel, beneficiind de o educaţie incluzivă şi integrată, aceşti copii s-ar bucura de egalitatea şanselor în procesul educatiei, s-ar bucura de un învăţământ structurat într-un mod care să le satisfacă nevoile.

            Întrebarea de cercetare pe baza căreia ne-am conturat studiul, vizează aflarea modului în care clasa socială a familiei copiiilor cu dizabilităţi, influenţează accesul acestora la educaţie. Cadrul conceptual cu care vom lucra în cercetarea noastră este format din concepte precum, clasă socială, cerinţe educative speciale, şcoală incluzivă sau de masă, şcoală specială, discriminare, dizabilitate.

            Prin clasă socială, ne referim la acea formă socială care este determinată de cantitatea de resurse economice pe care un individ le deţine. În ciuda numeroaselor semnificaţii atribuite acestui concept,- de către literatura de specialitate, împrumutăm în studiul nostru abordarea lui Giddens (1981), care descrie clasa socială drept acea categorie de persoane ce au în comun posesia de acelaşi resurse economice, resurse ce pot modifica vizibil modul de viaţă pe care il pot duce.

          Raportul Unicef “Copiii cu dizabilităţi. România 2013”, citează din Legea nr.448/-2006 definiţia conceptului de cerinţe educative speciale „necesitățile educaționale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educației adaptate particularităților individuale și celor caracteristice unei anumite deficiențe sau tulburări/dificultăți de învățare, precum și o asistență complexă de tip medical, social.”

            Atunci când vorbim de şcoală incluzivă ne referim la acea instituţie de învăţământ- a cărei structurări combate orice atitudini discriminatorii în ceea ce priveşte educaţia copiilor cu dizabilităţi. O unitate de învăţământ care se află într-un permanent proces de perfecţionare în ceea ce priveşte serviciile prestate, care să se ghideze continuu în funcţiile de nevoile pe care le manifestă aceşti copii cu dizabilităţi, adaptându-se la diversitatea nevoilor, o şcoală care are la baza principiul egalităţii de şanse şi tratament, şi valorizează în mod egal toţi elevii.

            Ne referim la şcoală specială, în sensul de educaţie specială, atunci cand vorbim despre o unitate de învăţământ ce asigură activităţi speciale de învăţare pentru persoanele cu diferite tipuri de dizabilităţi, care beneficiază de un personal format din profesori specializaţi pe astfel de cazuri, o unitate caracterizată printr-o multitudine de procese ce au ca scop susţinerea acestor copii, în a-i educa şi forma corespunzător.

            Conceptul de discriminare folosit, îl interpretăm drept un comportament pe care societatea îl adoptă, drept o atitudine socială, concept pe care îl definim prin intermediul Legii nr. 324/-2006. Aici, discriminarea este: “orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boala cronica necontagioasainfectare HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.”

            Conceptul de dizabilitate comportă numeroase definiţii printre care amintim de cea dată de către Organizația Mondială a Sănătății: “dizabilitatea este reprezentată de orice restricție sau lipsă (rezultată în urma unei infirmități) a capacității (abilității) de a îndeplini o activitate în maniera sau la nivelul considerat normal pentru o ființă umană”. La nivel national, în legislația română este încă prezentă sintagma de “persoană cu handicap” în locul celei de “persoană cu dizabilitate”. Dizabilitatea reprezintă de altfel una dintre formele de diferenţiere socială existente în societăţile contemporane, cu care se confruntă tot mai mult persoanele în cauză.

             În colectarea datelor noastre am optat pentru un design de tip secţional din mai multe considerente. În primul rând, pentru că e vorba despre o colectare a datelor într-un singur moment, nu avem intervenţie iar acest lucru înseamnă că ne concentrăm pe diferenţele existente, nu pe cele rezultate în urma intervenţiei şi de-asemenea nu vom avea grupuri la care indivizii să fie alocaţi ci grupuri rezultate pe baza analizei diferenţelor existente. Ca şi avantaje ale acestui tip de design ţinem să menţionăm rapiditatea prin care sunt obținute datele și costurile reduse. E un model de design ideal în analiza noastră de tip descriptiv şi foarte bun în descrierea realității. (Comsa, 2003)

            În ceea ce priveşte tehnica cercetării folosite, am optat pentru metodele calitative, întrucât obiectivele cercetării noastre nu vizează obţinerea unor date numerice, cantitative, ci se axează pe investigarea modului în care poziţia socială a părinţilor copiiilor cu dizabilitati, influenţează accesul acestora la educaţie. Prin folosirea unei tehnici de cercetare calitativă, aceasta bazându-se pe interpretare, ne putem axa pe urmărirea unor informaţii mai profunde, cu privire la tema cercetată.

            De asemenea, am optat pentru o metodă calitativă în cazul cercetării noastre pilot, utilizand ca metoda de analiza interviul semi-structurat, pentru că eşantionul era redus, şi ne-am gândit că astfel vom colecta un volum mai mare de date, vom înţelege mai bine fenomenul, vom putea obţine mai multe detalii, cum de asemenea vom putea să intervenim prin adresarea unor întrebări suplimentare atunci când vom simţi nevoia să explorăm mai mult subiectul, oferindu-i totodată intervievatului posibilitatea să vorbească liber despre opiniile şi percepţiile sale cu privire la acest aspectul analizat.

             Construirea ipotezelor se face ca urmare a reflecţiei noastre teoretice, în cazul nostru acestea fiind deduse în urma parcurgerii literaturii de specialitate, la care am adăugat şi intuiţia proprie. Ipotezele construite se caracterizează prin simplitate, claritate, fiabilitate şi pertinenta, oferindu-ne posibilitatea de a le testa. În cercetarea noastră, am formulat următoarele ipoteze:

  • Părinţii care fac parte din clasa de mijloc-sus, cu o situaţie financiară bună, vor opta pentru integrarea copilului lor cu dizabilităţi într-o şcoală de masă.
  • Părinţii care fac parte din clasa socială de jos, cu o situaţie financiară precară, vor opta pentru integrarea copilului lor cu dizabilităţi într-o şcoală specială.  

                  Tipul de date folosite sunt cele primare, produse chiar de noi. În cercetarea noastră am optat să nu folosim date secundare, adică cele produse de institute sau de cercetători rezultate în urma propriilor cercetări, și nici pentru cele de tip terţiar, adică rezultate în urma analizei altor date, din considerente ce țin de faptul că cercetătorul nu are cum să controleze producerea acestor date, astfel că aprecierea calității şi a corectitudinii făcute din partea cercetătorului este ceva mai redusă. (Comşa, 2003, p.81)

                   Un alt motiv care justifică alegerea unor date primare ține tocmai de faptul că acestea corespund obiectivelor stabilite de către noi, nu ca în cazul celor secundare sau terțiare unde există posibilitatea ca întrebările de cercetare folosite în cercetarea respectivă să nu corespundă cu întrebările de cercetare ale noastre, să nu includă toate informațiile de care noi avem nevoie sau de-asemenea există posibilitatea ca ele să fie codate într-o formă neconvenabilă nouă. Din perspectiva surselor de date, acestea vor fi produse într-un context de tipul celui semi-natural, care implică o discuţie cu subiecţii în care aceștia raportează factori pe care noi îi urmărim.

                Am considerat că cercetarea prezentă necesită o metodă de eşantionare nonprobabilistică, şi anume o tehnică care să permită selecţia subiecţilor care îndeplinesc criteriile necesare studierii temei noastre, criterii precum: parinti ai unor copii cu dizabilitati, parinti ce provin din clase sociale diferite, parinti ai caror copii studiaza atat in scoli de masa cat si in scoli speciale.

            Am ales ca instrument de cercetare pentru obţinerea datelor, interviul semistructurat. Am considerat utilă folosirea interviului semistructurat, drept instrument de cercetare, întrucât scopul nostru este să observăm punctul de vedere al intervievatului, privind tema studiată. Interviul a fost elaborat cu grijă, înainte de începerea recoltării datelor, luând în considerare şi anumite relansări, întrebări care au menirea de a aprofunda o anumită temă de discuţie, şi a obţine informaţiile dorite, utile în cercetarea noastră. Am optat pentru interviul semistructurat, şi pentru că astfel, putem crea un mediu de conversaţie plăcut, comod, cu intervievaţii, totodată această formă de interviu ajutându-ne în a minimiza variaţiile şi a facilita comparaţia şi focalizarea datelor obţinute.

            Întrebarea de cercetare formulată de noi, vizează rolul pe care îl are clasa socială a părinţilor unui copil cu dizabilităţi, în ceea ce priveşte integrarea acestuia în şcoala. Ghidul de interviu pe care noi l-am construit, s-a concentrat pe aspecte ce ţin de dizabilitate, sistemul de învăţământ pentru care optează părinţii în funcţie de clasa lor socială, situaţia financiară a părinţilor, susţinerea financiară pe care familiile acestor copii cu dizabilităţi, o primesc de la stat, aspecte referitoare la activităţile pe care parinţii le desfăşoară cu copiii lor, în afara orelor de şcoală şi a orelor de terapie cât şi tipul de tratament resimţit de copil în cadrul unitătii de învăţământ ce o frecventează.

            Respondenţii noştri, in numar de trei, sunt părinţi ai căror copii suferă de dizabilităţi, cu vârste cuprinse între 32 şi 35 de ani. Doi dintre aceştia sunt absolvenţi de studii superioare, făcând parte din clasa socială mijloc-sus, având o situaţie financiară bună, si ocupand posturi precum consultant financiar in cadrul bancii BRD si profesor de istorie de scoala generala,- în timp ce celălalt respondent se confruntă cu o situaţie financiară mai precară, aparţinând clasei sociale de jos, avand drept ocupatie cea de vanzator magazin alimentar.

            Datele obţinute în urma realizarii interviurilor, indică următoarele aspecte:

            Toţi cei trei părinţi intervievaţi ne-au relatat cât de dificil este să creşti şi să te ocupi de un copil cu dizabilităţi, în condiţiile în care nu s-au gândit vreodată că se vor confrunta la un moment dat cu astfel de probleme: „Este foarte greu să fii părinte al unui copil cu autism, cel puțin din punct de vedere emoțional până te acomodezi cu faptul că, copilul tău e diferit față de majoritate..”(M.E, 32 de ani), “A fost un şoc pentru toată lumea, soţul meu nu a putut să facă faţă, când doctorul ne-a dat vestea a ieşit din cabinet, l-a dărâmat… şi pe mine la fel, dar m-am ţinut tare pentru ei amândoi. Am zis că nu pot să cedez şi eu ca apoi e vai de noi.” (R.M. 35 de ani)

            Diferenţa de clasă socială se face vizibilă din faptul că părinţii proveniţi din clasa superioară şi-au permis să angajeze persoane specializate, respectiv terapeuţi care să-i însoţească pe copii la şcoală, care să le răspundă nevoilor, şi care să-i ajute să se integreze în colectiv. În schimb, părinţii cu o situaţie financiară precară nepermiţându-şi astfel de servicii, au fost determinaţi să-i înscrie pe copii la o şcoala specială, ceea ce poate influenţa negativ evoluţia acestora, privind integrarea lor ulterioară în societate.

            În ceea ce priveşte sistemul de învăţământ la care optează părinţii să-şi înscrie copiii, rezultatele indică faptul că părinţii cu o situaţie financiară bună, îşi doresc şi fac tot posibilul pentru ca copiii lor să înveţe într-o şcoală cu regim normal. (”Dar nu ne-am lasat, am zis ca doar asa va avea o sansa, daca va invata printre copii normali”, R.M, 35 de ani).  Aceeaşi dorinţă au manifestat-o şi părinţii copiilor din clasa de jos, însă nu şi-au putut permite acest lucru: “Am fi vrut să meargă în continuare acolo la şcoală, dar cum să fi fost asta posibil, de vreme ce nu ne permiteam să plătim pe cineva care să aibă grija de el.” F.M, 35 de ani).

            De asemenea, observăm din răspunsurile respondenţilor[1], că cei din clasa superioară, având o situaţie financiară bună, consideră că aceasta a influenţat în mod categoric alegerea sistemului de învăţământ în care şi-au înscris copilul, întrucât, specifică ei, o şcoală specială nu-i poate oferi copilului lor aceleaşi şanse de integrare socială pe care el le poate avea, dacă frecventează o şcoală cu regim normal de învăţământ: “Cu siguranţă, altfel de unde să ne permitem noi să angajăm un terapeut care să-l însoţească la şcoală. Dacă nu munceam eu şi dacă nu se zbătea atâta şi soţul meu şi ajutor de la socrii nu ştiu ce ne făceam, nu stiu.” (R.M, 35 de ani).

            La întrebarea referitoare la suportul pe care părinţii îl primesc din partea statului, răspunsurile primite au subliniat aspecte cu adevărat interesante. Cu toţii aprobă existenţa unui suport pe care statul îl oferă familiilor ce au copii cu dizabilităţi, însă spre deosebire de părinţii înstăriţi, pentru cei mai puţin avuţi, acel ajutor primit, oricât de mic ar fi el, reprezintă un suport bine venit şi apreciat.

            Întrebaţi fiind despre activităţile desfăşurate cu copilul lor, în afara orelor de şcoală, părinţii cu un statut social superior, aleg să-şi ducă copiii la piscină, să-i înscrie la şedinţe de terapie, integrare senzorială, sau să-i ducă în spaţii speciale de joacă; pe când părinţii din cealaltă categorie, se vor îndrepta spre activităţi ce nu implică costuri financiare ridicate, precum plimbarea copilului prin parc.

            Privind părerea părinţilor referitoare la tratamentul pe care îl primesc copiii lor, în unitatea de învăţământ în care învaţă, constatăm cât de mult le sunt influenţate părerile, de clasa socială din care fac parte, de situaţia financiară pe care o au. Şi anume, de vreme ce părinţii înstăriţi se declară complet mulţumiţi de sistemul de învăţământ de masă, ceilalţi, preferă sistemul special de învăţământ, căci astfel cerinţele fizice ale copilului pot fi îndeplinite, cu o mai mare uşurinţă şi cu costuri minime: (“Sunt mulțumit de cum este tratat, este foarte bine îngrijit și este mereu hrănit, iar lumea de acolo se ocupa de el cum trebuie.”) (M.F, 35 de ani).

            În concluzie, putem afirma faptul că clasa socială din care fac parte părinţii unui copil cu dizabilităţi, joacă un rol important în alegerea sistemului de învăţământ în care îşi vor înscrie copiii. Cei dintr-o clasă socială superioară vor opta de cele mai mult ori pentru un sistem de educaţie de masă, pe când cei dintr-o clasă socială de jos, voi fi nevoiţi să îşi înscrie copiii la o şcoală cu regim special; astfel că cele două ipoteze formulate la începutul studiului nostru pilot,-se confirmă.

            Suntem de părere că indiferent de natura sistemului de învăţământ discutat, şcoala ar trebui să aibă aceeaşi sarcină şi anume să-i integreze social pe aceşti copii, să contribuie la îndeplinirea nevoilor acestora şi să-i ajute să-şi formeze personalitatea, luând în considerare capacitatea şi ritmul acestora.

            În încheiere dorim să îl cităm pe Scott Hamilton care spunea că “Singurul handicap în viaţă este o atitudine nepotrivită. Suntem de părere că fiecare copil cu dizabilitate trebuie să fie privit dincolo de dizabilitatea sa, trebuie să i se asigure posibilitatea exercitării drepturilor și libertăților fundamentale în condiții de deplină egalitate cu celelalte categorii de persoane, iar statul ar trebui să manifeste mai mult interes pentru creșterea numărului de persoane cu dizabilităţi active din punct de vedere socio-economic, concentrându-se pe înlăturarea condiţiei clasei sociale a familiei, ca element definitoriu în integrarea copiilor cu dizabilităţi în sistemul de învăţământ de masă.

            Considerăm că societatea este de fapt cea care contribuie la agravarea acestor dizabilităţi pentru aceste persoane cu diverse limitări de orice fel, în sensul că prea puţini sunt cei care înţeleg că o persoană cu diverse deficienţe este în continuare o persoană care poate să desfăşoare activităţi şi care are nevoie să fie încurajată şi motivată în acest sens.

 Bibliografie  

  • Babbie, E. (2010) Practica cercetării sociale, Polirom, Bucureşti
  • Bernstein, B. (1971). On the classification and framing of educational knowledge. In M. Young (Ed.), Knowledge and control. London: Collier-Macmillan
  • Bourdieu, P. (1990) Social space and symbolic power, în In Other Words, Polity Press: Cambridge, pp. 123-139.
  • Bourdieu, P. (1999) Raţiuni practice, Bucureşti: Ed. Meridiane, Cap. „Spaţiu social şi spaţiu simbolic”, pp. 8-25.
  • Comşa, M. (2003) Designul şi practica cercetării sociale, suport de curs, anul II şi III.
  • Giddens, A. (1981) The Class Structure of the Advanced Societies, Hutchinson: London (selecţii)
  • Neculau A., Boncu Ş. (1998) Perspective psiho-sociale în educaţie – Cooperare şi competiţie, în Cosmovici A., Iacob L., Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi
  • Putnam, R. (1995) Bowling Alone: America’s Declining Social Capital Journal of Democracy, January 1995, pp. 65-78.

 Articole

Creative Commons License
Rolul clasei sociale a părinţilor unui copil cu dizabilităţi în integrarea acestuia în şcoală by Redacția, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.

Lasă un comentariu