Regândirea secularismului

Autoare: Miruna Harabagiu

În consens cu abordarea Monikai Wohlrab-Sahr (2012) și eu îmi propun să surprind felul în care cele patru tipuri de secularism se evidențiază în anumite strategii decizionale pe care statele le-au aplicat managementului problemei purtării vălului islamic în spațiile seculare. Adaosul pe care încerc să îl aduc aici va fi orientat în doua directii, și anume: felul în care statul secular încearcă retrasarea granițelor de influență, folosindu-se de diverse discursuri politice legitimatoare: libertate și emancipare feminină, modernizarea societății și integrare în uniuni statale, și emergența unui tip de secularism concentrat pe uniformizare și securitate națională.

            Înainte de toate, consider relevantă trasarea câtorva idei teoretice de la prezumția cărora pornesc. Conform argumentării lui Dobbelaere (2002), secularizarea este un proces de impartire raționale a societății pe baza unei diferențieri funcționale în sub-sisteme egale ca importanță societală (economie, educație etc). Vorbim astfel de un efort deliberat, ce își propune să elibereze societatea de constrângerile conservatoare ce stau în calea dezvoltării si modernizării, prin “scăderea relevanței valorilor religioase și bisericești în ceea ce privește legitimarea și integrarea vieții de zi cu zi în societate” (Dobbelaere, 2002:). Scindarea între sfera laică a statului și sfera religioasă o împinge pe aceasta din urmă către spațiul privat al persoanelor, din care să nu mai poată avea putere de influență asupra societății (Casanova, 2011). Astfel vorbim de un spațiu secular. În cele din urma, forța care permite atât procesul cât și rezultatul este secularismul, adică modul de viziune existent asupra a ce reprezintă religia și normele ei. Toate cele trei discutate mai sus își manifesta efectele în toată dezbaterea pe care v-o propun mai jos, folosindu-mă de o paralela intre Turcia și Uniunea Europeana.

            Având statutul de stat candidat la aderarea în Uniunea Europeană, Turcia trebuie să alinieze o serie de legi și de considerente ale unor arii sociale la consensul european. Devine de pe acum transparent faptul că modelul de secularizare urmărește caracteristici specifice: privirea cetățenilor ca pe un întreg ce trebuie uniformizat și direcționat spre un țel anume. Direcțiile țintite se apleacă asupra anumitor sub-sfere ale sistemului, precum educația și alte instituții statale, a căror dezvoltare și modernizare poate fi făcută doar lăsând în urmă normele religioase.

            Discursul politic folosit propăvăduiește modernizarea Turciei și emanciparea feminină prin alinierea la secularul european. Vălul islamic devine astfel simbolul inamicului modernizării. Turcia s-a autodeclarat un stat secular încă din 1937, deși reglementările stricte asupra codului vestimentar au fost introduse abia după lovitura de stat din 1980.[1] Interzicerea purtării vălului islamic în cadrul instituțiilor seculare ale statului ilustrează cel mai eficient lupta de trasare a granițelor de influență între sfera religioasă și cea laică. Deciziile luate de stat se aplică la nivelul populației, cu justificarea țelului comun de evoluare spre un „mai bine”. În acest caz doar puterea seculară cunoaște forma și direcția acestui bine final, iar datoria pe care și-o asumă față de popor este de a o ghida spre acesta. Putem întrezări astfel o luptă ce depersonalizează dorințele indivizilor care activează în ambele sfere și își propune să consacre religia spațiului privat, din moment ce aceasta este văzută ca principal blocaj în fața țelului. În iulie 1984 conducerea Turciei a decis interzicerea purtării vălului islamic de către femeile ce activează în instituțiile statului, urmând ca din 1997 acestea să fie interzise pentru toate persoanele de gen feminin ce frecventau sistemul educațional, indiferent dacă erau eleve sau angajate. De aici putem concretiza că se manifestă trei dintre formele desprinse de Monika Wohlrab-Sahr (2012): secularismul pentru libertate individuală, secularism pentru integrare și dezvoltare națională, și forma de secularism care presupune dezvoltarea independentă a sub-sferelor societale.

Deciziile legislative au împărțit opinia publică în două, între susținătorii modernizării seculare și cei care nu doreau separarea identității religioase odată cu pătrunderea în spațiul gestionat de stat. Totuși, interdicția aduce cu sine și mai multe conflicte decât atât. Apare o contradicție gravă în logica secularului. Normele religioase și cele seculare devin imaginea în oglindă a două viziuni îngrăditoare, în care cei constrânși sunt exact indivizii cărora fiecare din parți le promite ocrotirea. Astfel, persoanelor care nu s-au conformat legii, li s-a refuzat accesul spre locuri de muncă în spații publice sau instituționale, li s-au amânat promovări sau au întâmpinat blocaje în exercitarea activității ce necesitau pătrunderea în incintele instituțiilor statale. Umbra secularismului s-a întins ulterior și în sectorul privat al pieței muncii, unde libertatea de exprimare a apartenenței religioase le-a fost suprimată prin politici ce decideau înlăturarea simbolurilor religioase la intrarea în companii. Această acţiune de secularizare forţată şi excluzivă întreprinsă de stat reprezintă o măsură austeră, ținând cont că 96% dintre cetățenii Turciei sunt de religie islamică, iar trei sferturi din femei poartă văl.  Religiosul islamic a rezistat împingerii spre sfera privată, datorită faptului că oamenii și-au susținut identitatea religioasă și dreptul la a o purta cu ei în tot spațiul social, presupus laic sau nu. În protestele și petițiile ce au urmat, s-au invocat drepturile umane propuse de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum dreptul la o viață privată (art. 8), dreptul libertății exprimării religioase (art.9), libertatea în fața discriminării (art. 14),. În cele din urmă, în 2013 încercările solicitanților de a ridica interdicția au dat roade, iar eforturile de expansiune a secularului au fost resetate.

            Punctul occidental de vedere țintește legătura dintre influența religiei simbolizată prin purtarea vălului islamic și lipsa libertății femeilor și a egalității de gen. Cu toate ca islamul  nu se limitează la atât, legăturile subliniate anterior vor reprezenta vârful de lance în luptele de retrasare a influentei intre secular și religios. În discursurile cu o retorica a modernizării, se pune problema libertății umane, atât in ceea ce privește dreptul femeilor de a alege să nu poarte acest acoperământ, cât și a accesului interzis spre anumite spații sociale. Activiștii feminiști europeni au privit acest caz ca pe o misiune de salvare a femeii îngrădite, deși interdicțiile în numele eliberării tot nu au rezolvat situația. Ca și în cazul anterior, al Turciei, secularismul ignora dreptul individului de a-si manifesta religia în toate spatiile sociale. Acesta creează propriile-i reguli și conduite, cu propria dogma.

            Dacă în Turcia încercările de limitare a religiosului în sfera privată, prin eliminarea simbolului din sfera publică au dat greș, alta e situația imigranților de origine islamică în spațiul european. Aici modelul secular este în plină floare, iar împingerea religiosului spre sfera privată a fost întreprinsă într-un pas susținut. Discursurile legitimatoare cauzei au o marjă largă, de la emanciparea feminină, la simțul de togetherness, până la securitate națională și riscul de amenințare terorista. Toate aceste au în comun scopul pentru care pot fi folosite, în slujba secularismului concentrat pe uniformizare și securitate națională.

Atentatele din 2001, 2005 și nu numai, au intensificat preocuparea identificării persoanelor de religie islamică. Indiferent care au fost cauzele atacurilor teroriste și cine le-a orchestrat, imaginea și simbolistica puse în scena au adus cu sine o serie de intervenții ale puterii statale. Așadar, s-au impus o serie de interdicții pentru purtarea acoperământului de cap și față (burqa, baticuri și văluri). Prima reglementare identificată de mine aparține Germaniei, care în 2003 a început interdicțiile pentru purtarea vălului islamic în școli. În 2004 Franța a interzis toate manifestările simbolice religioase în școli (vălurile islamice, cipica evreiască și crucile creștine). După 2010 islamofobia țărilor europene crește, iar efectele se transmit în măsuri de limitare a portului valului islamic, propagate pe teritoriul european: în 2010 Belgia a interzis purtarea burqei sau niqab în public. in 2011 Franța a interzis și ea purtarea burqei sau niqab-ului în public; în 2015 Olanda interzice parțial vălurile faciale în ariile publice și transportul în comun; în 2016 primul ministru al Angliei propune interdicții asupra vălului facial în spațiile publice, în 2016 se impun interdicții de purtare a burkini-ului în anumite localități din Franța; în 2016 Germania propune interdicția purtării niqab-ului și al burqa; în 2017 Austria interzice purtarea burqei și niqab-ului în școli și în instituțiile juridice. Toate aceste mișcări au cumulat cu decizia Curții Europene de Justiție (2017) prin care angajatorii primeau dreptul de a adopta o politică internă care să interzică afișarea simbolurilor religioase; faciale precum burqa și niqab.[2]

            Ce devine destul de clar până acum e că lupta pentru secularizarea spațiului și inerent a persoanelor are mai multe nivele. După cum menționam anterior în text, secularul și religiosul sunt adesea portretizate antagonic atunci când se dispun argumentele pro sau contra adoptării unuia sau altuia. Ne amintim faptul că pentru Turcia, strategia de secularizare fusese asemănată cu modernizarea. Automat religiosul reprezintă învechitul. Același antagonism a folosit discursurilor legitimatoare europene atunci când vizau înlăturarea elementelor religioase islamice dintr-un spațiu deja puternic secularizat: dacă persoanele islamice vor să facă parte din comunitatea europeană modernă, trebuie să lase în urma normele religioase, trebuie să se uniformizeze și să respecte normele seculare existente. Doar atunci acestora le va fi „mai bine”.  Rezistențele sunt înlăturate de către puterea statală tot în ideea „mai binelui” invocat de atâtea ori. Dar oare știm ce e acel bine? Cum am ajuns aici? Cercetând istoria europeană, putem descoperi faptul că forma de secularism pe care o trăim in Europa este rezultatul traseului istorico-religios propriu. Devine astfel greu de delimitat cât anume reprezintă moștenire religioasă și cât nu. Spre exemplu, primele forme de organizare socială sistemică au evoluat din sfera religioasă. După cum subliniază Foucault (2013), felul în care statul concepe și gestionează populația, relația dintre cele două părți, este similară felului în care divinitatea se relaționează credincioșilor: îi vede ca pe o turmă ce trebuie păstorită; păstorul investighează și oferă soluții nevoilor fiecărui membru al turmei, chiar și atunci când aceștia nu le conștientizează necesitatea. Așadar, chiar e o surpriză că nu a putut fi transpus eficient modelul secularist societal european spațiului de sorginte islamic? Spațiul religios islamic are dreptul la propriul lui travaliu de definire a formei sale de secularism, similar cum spațiul european l-a avut.

 

Referințe bibliografice:

Carrette, Jeremy – Foucault, Religion and Pastoral Power -A Companion to Foucault (2013): 368-383

Casanova, José – Private and Public religions in Public religions in the modern world. University of Chicago Press, 2011, pp. 40-66

Dobbelaere, Karel – Secularization: An analysis at three levels, Peter Lang, 2002, pp 17-42

Foucault, Michel – Omnes et singulatim. Spre o critică a rațiunii politice în Lumea e un mare azil. Studii despre putere. Editura Idea Design and Print, Cluj-Napoca, 2005, pp. 73-96

Foucault, Michel – Securitate, teritoriu, populaţie, Cluj-Napoca: Editura Ideea, 2009, pp. 101-159

Wolhrab-Sahr,Monika, Burchardt, Marian- Multiple Secularities: Toward a Cultural Sociology of Secular Modernities, Comparative Sociology, 2012, pp.875-909

[1] https://www.theguardian.com/world/2017/feb/22/turkey-lifts-military-ban-on-islamic-headscarf

[2] (https://www.theguardian.com/world/2017/mar/14/headscarves-and-muslim-veil-ban-debate-timeline)

 

CC BY-SA 4.0 This work is licensed under a Creative Commons Attribution-ShareAlike 4.0 International License.