Autor: Andrei Herța

 

Introducere

Plecând de la o citire critică a primului volum a lucrării lui Philippe Ariès, Omul in fața morții,chestionez în acest eseu problematica atitudinii omului în fața morții, surprinsă în trei ipostaze: Evul Mediu, modernitate și modernitatea târzie, sau postmodernitate. Voi argumenta că în postmodernitate are loc o apropiere a morții și o familiarizare cu aceasta, atitudini nu foarte străine celor din Evul Mediu.

Metodologic, mă voi folosi în acest demers de o istorie generală, non-reductivă și non-totalizatoare, folosită în maniera lui Foucault, o istorie care să ne ajute să vedem prezentul la fel de straniu ca și trecutul, o istorie care nu caută modul în care prezentul provine din trecut, ci e folosită ca mod de diagnosticare a prezentului. (Kendall și Wickham, 1999)

 

Moartea îmblânzită și moartea sălbatică

În Evul Mediu timpuriu, „moartea este conformă cu un ritual prestabilit, descris în amănunțime. Moartea comună, normală, nu vine pe furiș, chiar daca ea este accidentală în urma unei răniri, sau reprezintă efectul unei emoții prea mari, așa cum se mai întâmplă. Caracterul său esențial este acela de a lăsa răgazul avertismentului.”Atunci când apărea neanunțată, aceasta nu mai era văzută ca o necesitate redutabilă, ci era acceptată de voie, de nevoie, răsturnând astfel ordinea unei lumi în care credea fiecare. Ea e percepută ca fiind infamantă și rușinoasă: „în acea lume atât de familiarizată cu moartea, moartea subită era urâtă și vulgară, ea provoca teamă, apărea ca un fapt straniu si monstruos despre care nimeni nu îndrăznea să vorbească.” Tot urâtă si vulgară era și moartea clandestină fără martor sau ceremonie, a călătorului pe drum, a înecatului în râu, etc. Nu conta că acesta era nevinovat, moartea subită îl stigmatizează ca un blestem.

Moartea ideală era aceea în care muribundul își simțea sfârșitul, pentru a se putea pregăti solemn pentru acesta. În lumea impregnată de miraculos a Evului Mediu, moartea însăși era, dimpotrivă, un lucru foarte simplu. Ea a fost descrisă în literatura timpului în termeni de o simplitate ce contrastează cu intensitatea emotivă a contextului. „Muribundul trebuie să fie culcat pe spate ca să privească mereu spre cer. Așezat astfel, el poate îndeplini ultimele îndatoriri ale ceremonialului. El începe cu o rememorare tristă și discretă a lucrurilor și ființelor la care a ținut, un fel de rezumat al vieții sale, redusă la imaginile esențiale.”

Presentimentul morții avea de multe ori un caracter miraculos, însă așa cum observă foarte bine Ariès, distincția între semnele naturale ale morții și premonițiile supranaturale este una anacronică, în Evul Mediu granița dintre natural și supranatural fiind nesigură. Cele mai des invocate semne ale morții erau ceea ce astăzi am numi simptome naturale.

Ariès afirmă că „în epoca modernă și contemporană s-a accentuat caracterul miraculos al presentimentelor considerate de acum înainte drept superstiții populare. Clasele culte nu mai sesizau semnele precursoare morții, iar modurile morții de a se anunța sunt toate miraculoase.” Această stare a lucrurilor coincide cu „dezvrăjirea lumii” de care vorbește Max Weber. În analiza lui Weber, dezvrăjirea este strâns asociată cu ideea raționalizării, mijloacele prin care „elementele magice ale gândirii sunt înlocuite” și „ideile [empirice] câștigă în coerență sistematică și consistență naturalistică” (Gerth și Mills, 1946). Instituțiile sociale și sistemele sunt reificate pe baza raționalizării ce constrânge toate cunoștințele și acțiunile empirice să fie clasificate și organizate sistematic, pentru a stabili autonomia sferelor de valori și exactitatea granițelor lor.

Astfel, modernitatea pledează pentru un gen de anti-transcendentalism, în antiteză cu credința medievală în somnul morților (exprimată în legenda celor șapte adormiți din Efes) într-o grădină înflorită și temele macabre din arta medievală. Macabrul medieval provine din dansul macabru, o horă fără sfârșit în care alternează cei morți cu cei vii. Morții conduc jocul și sunt singurii care dansează. Fiecare cuplu este alcătuit dintr-o mumie dezgolită, putredă, asexuată și extrem de vioaie și un bărbat sau o femeie, îmbrăcați după rangul lor social însă, parcă nespus de uimiți. Moartea își întinde mâna către muritorul pe care îl va lua cu ea dar acesta nu i s-a supus încă. Efectul artistic rezultă din contrastul existent între timpul morților și paralizia celor vii. Scopul moral este de a reaminti în același timp nesiguranța ceasului din urmă și egalitatea tuturor oamenilor în fața morții.”Întâlnirea omului cu moartea nu este brutală, ci un gest aproape blând: „eu trebuie să te ating”. Este mai degrabă un avertisment decât o lovitură. O altă temă medievală este ,,triumful morții”, unde nu mai asistăm la confruntarea personală a omului cu moartea, ci la ilustrarea puterii colective a morții: ,,moartea, mumie sau schelet, stând în picioare, și ținându-și în mână arma emblematică, conduce un car enorm și greoi tras de boi. [...] Carul morții este o mașină de război, o mașină menită distrugerii ce zdrobește sub roțile sale – sau chiar numai sub umbra sa fatală – o numeroasă populație de toate vârstele și condițiile sociale.”Macabrul vorbește despre atenția pe care medievalii o acordau morții, dar patosul cu care acesta exprimă frica de moarte nu este comun populației obișnuite, așa cum Ariès atrage atenția, ,, panoplia macabră a artiștilor nu era folosită de către oamenii obișnuiți atunci când se gândeau la propria moarte.”

În monumentalitatea modernității, moartea pare să nu aibă relevanță. Conform lui Ariès, „există două modalități de a nu ne gândi la moarte: aceea a civilizației noastre tehnice care refuză moartea și o pune sub semnul tăcerii; și aceea a civilizațiilor tradiționale, care nu o resping, ci sunt în imposibilitatea de a se gândi intens la ea, întrucât moartea este prea apropiată și prea asimilată în viața cotidiană. ”La Ariès, aceasta e diferența între moartea sălbatică, așa cum apare ea în modernitate, unde „inspiră prea multă groază ca să i se mai pomenească numele”, moartea ca și tabu și moartea îmblânzită, „apropiată, familiară, minimalizată și lipsită de sentimentalism”, așa cum apărea odinioară.

Atitudinii tradiționale, îmblânzite față de moarte, exprimată prin resemnare naivă și spontană în confruntarea destinului cu natura, îi corespunde o atitudine simetrică față de morți, ce deriva din aceeași familiaritate indiferentă în privința mormintelor și aspectelor funerare. Această atitudine față de morți începe cu apropierea dintre aceștia și cei vii, cu pătrunderea cimitirelor în orașe sau sate și în mijlocul locuințelor.

Anticii se temeau de vecinătatea morților și cinsteau mormintele doar pentru că le era frică de reîntoarcerea morților. În antichitate morții se îngropau haotic, în locuri cât mai îndepărtate de oraș, de cele mai multe ori de-a lungul drumurilor, drumurile fiind în antichitate locurile cele mai rău famate.

Autorii textelor biblice erau convinși de efectele binefăcătoare ale vecinătății fizice dintre corpurile creștinilor și acela al martirului „numai sub protecția martirilor trebuie căutată odihna veșnică”. Astfel, mormintele martirilor au atras cimitirele, încă la periferia orașului, dar cu timpul această deosebire a dispărut, în jurul bazilicii funerare dezvoltându-se noi cartiere, ceea ce dovedea deja o mare schimbare: morții, în calitatea lor de primi ocupanți, nu-i împiedicaseră pe cei vii să se instaleze alături de ei. Pătrunderea, mai apoi, a morților în interiorul zidurilor, în inima orașelor, a reprezentat abandonarea completă a vechii interdicții și înlocuirea sa cu o nouă atitudine de indiferență sau de familiaritate. ,,Morții au încetat cu desăvârșire de acum înainte, și pentru multă vreme, să mai provoace frică.” De acum, oroare inspiră mormântul singuratic (față de antichitate unde era des întâlnit), rezervat doar excomunicaților și condamnaților pe care justiția nu se oprea să îi urmărească nici după moarte.

Cimitirul medieval era, împreună cu biserica, focarul vieții sociale. El ținea locul forumului, coincidea atât cu ideea de piață publică cât și cu cea de spațiu rezervat morților, fapt pe care Ariès îl  explică prin privilegiul dreptului de azil – ,,sfântul patron acorda celor vii care îl venerau o protecție pământească, iar morților ce-i încredințau trupurile lor, o garanție spirituală.” Dreptul de azil a făcut de asemenea din cimitir, în afară de un loc public și de adunare, o zonă potrivită pentru târg și bâlci. Cimitirul era un loc de promenadă, de întâlnire și de veselie, sau loc de prostituție. ,,Târg, loc al strigărilor negustorești, al proclamațiilor și sentințelor, spațiu destinat adunărilor comunității, promenadelor, spectacolelor, întâlnirilor și îndeletnicirilor rău famate, cimitirul era de fapt o mare piață. El îndeplinea funcția acesteia: locul public prin excelență, centrul vieții colective. Dar îi păstra și formele, cele doua forme cunoscute ale urbanismului medieval și începutului timpurilor moderne: terenul iarmarocului și curtea pătrată.”

 

Re-îmblânzirea morții

 În această eră tot mai secularizată unde Dumnezeu s-a îndepărtat (Baudrillard, 1990:4) sau a murit (Bruce, 2002), conceptul de moarte devine cu atât mai critic cu cât nu se mai poate afirma caracterul divin al morții. În aceste circumstanțe, întrebarea perenă ce se întâmplă când mori este depășită de grija tranziției de după moarte. În alte cuvinte, moartea nu mai este percepută ca o ultimă frontieră, ci ca o tranziție spre alte destinații. Credințele în aceste destinații, colectiv numite „viața de după”, au devenit mai profunde și răspândite.

Acest nou context conturează redescoperirea eternității, mai degrabă decât eclipsarea acesteia. Dacă se acceptă cosmologia complexă a vieții de după, moartea nu mai poate fi sfârșitul vieții ci o poartă naturală spre alte vieți. Moartea începe a fi văzută ca o iluzie, și, se poate vorbi despre ea mai deschis.

Atenuarea tabuului sugerează emergența unui nou context în care discursul asupra morții este considerat mai degrabă iluminator decât morbid. Acest context poate fi numit ca re-vrăjire, renașterea misticității, sau referindu-ne la termenii lui Ariès, putem vorbi de o re-îmblânzire a morții.

Modernitatea și re-vrăjirea nu sunt în mod necesar incompatibile. Cultura modernă a fost, pe de o parte anti-transcendentală, pe de altă parte puternic atrasă de înfățișările altor lumi. Încercarea romantică de a înnoi lumea modernă cu idei creative extrase dintr-o viziune vrăjită reprezintă un contra-proces regimului științifico-industrial și a redeschis ușile spre exotic și fantastic. Dezvoltarea regimului consumerist a ajutat acest contra-proces, subliniind temele romantice ale magicului și fabulosului. Astfel, re-vrăjirea nu a fost doar o reclamație a misticului, ci și o încercare reînnoită de a scăpa din cușca de fier a modernității prin imaginație romantică.

Referința la practica morții conștiente redefinește moartea ca o ocazie specială pentru avansarea spirituală. În acest aspect, moartea este considerată mai degrabă un prieten decât un dușman temut, pentru că ofera eliberarea personală. Moartea ca și eliberare personală în contextul re-vrăjirii oferă o soluție atractivă problemei transcendenței de vreme ce pare a fi un mod de transformare a sinelui prin depășirea limitelor vieții prezente.

Continuând simetria în ce privește corespondența între atitudinea față de moarte și cea față de morți, morții reîmblânzite, iluzorii și prietenoase, îi putem asocia reapropierea mortului, depășirea fricii față de acesta și flexibilizarea distincției între morți și vii. Poate cel mai izbitor exemplu al apropierii mortului este practica tot mai întâlnită de a păstra în casă, într-un loc de cinste, urna cu cenușa celui răposat. Forma cimitirului tinde să treacă de la acea etapă în care se configura rece și solemn, cu morminte și pietre funerare identice și perfect aliniate, după modelul militar, specific raționalismului, spre o configurare pe criterii estetice, verde și cu copaci, trimițând la o reîntoarcere la natură a „rezidenților”, și străbătut de alei și statui, invitând la promenadă. Cimitirul modern se reinventează, atât în spațiu destinat celor morți, cât și în parc, destinat celor vii. Mai mult decât atât, cimitirul susține importante funcții în viața personală, a familiei și a comunității (Francis, Kellaher, și Neophytou, 2000).

Concluzii

Eșecul modernității de a reduce sau rezolva suferința a devenit paradoxal credinței în salvare prin calcul rațional. Asta nu implica ca deziluzionarea modernității duce la renașterea totală a credinței in salvare prin mijloace mistice. Aceste mijloace nu au fost suprimate și au coexistat raționalității moderne, ca și rămășițe marginale ale erei pre-moderne. Dar în revolta împotriva modernității, aceste mijloace au câștigat o atenție și încredere tot mai mare.

Așa cum romantismul a promovat o vrăjire cu nefamiliarul (țări și populații neexplorate, mâncăruri ciudate etc.), moartea e acum apropiată ca o tranziție spre nivele de existență nedescoperite. Putem să numim tabuul morții, sau moartea sălbatică, ca o apărare a dezvrăjirii împotriva avalanșei de gândire ezoterică ce se cristalizează în timpurile noastre.

 

 Bibliografie:

 Ariès, P. (1996). Omul în fața morții (A. Niculescu, Trad.). București: Meridiane. (Lucrarea originală publicatăîn 1977).

Boudrillard, J. (1990). Cool Memories. Londra: Verso.

Bruce, S. (2002). GodisDead: Secularization in the West. Oxford: Blackwell.

Francis, D., Kellaher, L., Neophytou, G. (2000). SustainingCemeteries: The User Perspective. Mortality, 5(1): 34-52.

Gerth H.H. și C.W. Mills (1946). From Max Weber: Essays in Sociology (cap. V, pp. 129- 157). New York: Oxford University Press.

Kendall, G., Wickham, G. (1999). UsingFoucault’sMethods (cap. I, pp. 1-56). Londra: SagePublications.

Lee, R.L.M. (2008). Modernity, MortalityandRe-Enchantment: The DeathTaboo Revisited. British Sociological Association Publications, 42(4): 745-759.

Creative Commons License
Omul medieval și omul modern în fața morții: Moartea re-îmblânzită by Andrei Herța, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.

Lasă un comentariu