Limitele marxismului alegerii raționale

Autor:  Zoltan Mihaly

 

Afirmația lui Alan Carling dintr-o notă de subsol a cărții „Despre Marxismul Analitic și Marxismul Politic” mi-a stârnit interesul: „puzzle-ul specific pe care capitalismul îl reprezenta pentru Marx are nevoie de tipul de teorie pe care marxismul alegerii raționale aspiră să o ofere”. În acest eseu voi expune principalele postulate ale acestei teorii și voi arăta limitele acesteia prin compararea cu un alt tip de marxism, cel politic, al cărui susținătoare este Ellen Meiksins Wood.

Principala asumpție al marxismului alegerii raționale (MAR) este că societatea este alcătuită din indivizi, iar aceștia „încearcă să aleagă rațional între diferite moduri de a acționa” (Carling și Meiksins Wood, 2012:18). Structura socială este formată din indivizi, acțiunea agregată a acestora formează societatea: „structura este acum o structură a agentului uman”. Cu alte cuvinte, structurile rezultă din interacțiunile indivizilor, studiul structurilor sociale se face prin înțelegerea acțiunii sociale individuale, al semnificațiilor (care sunt idei, valori, credințe) ce stau în spatele acțiunilor. În acest punct devin vizibile influențele interpretativiste și asumarea individualismului metodologic. Max Weber, un reprezentant de seamă al interpretativismului, definește sociologia ca „o știință care încearcă să atingă înțelegerea interpretativă a acțiunii sociale pentru a ajunge la o explicație cauzală a cursului și efectelor sale” (Weber, 1964:88). Acțiunea reprezintă un comportament căruia îi este atașat „un înțeles subiectiv”.  În cazul acțiunii sociale acest înțeles este împărtășit de mai multe persoane, înțelesul devine colectiv.

În teoria marxistă clasică, elementul central al sistemului capitalist, marfa, reprezintă o relație socială de producție inegală între două clase (structuri) sociale: proletariatul și burghezia. Inegalitatea apare datorită unor factori economici: o clasă  (burghezia) posedă mijloacele de producție cu care se realizează producția mărfurilor (baza materială a subzistenței umane, care asigură satisfacerea nevoilor omenești) iar cealaltă clasă (proletariatul) nu. Astfel aceștia din urmă sunt constrânși de această relație socială, neavând altă soluție decât de a-și vinde forța de muncă în schimbul unei sume de bani, acesta fiind singurul mijloc de subzistență.

Teoria MAR postulează că această relație este una voluntară, bazată pe alegerea rațională a agenților umani. Pentru a dezvolta această afirmație trebuie să ne uităm la evoluția forțelor de producție de-al lungul istoriei din perspectiva MAR. Teoria prezintă un tipar istoric care a îmbunătățit tehnica productivă prin decizii raționale ale indivizilor combinate cu „penuria istorică a resurselor”. Acestea au creat o presiune în urma căruia s-au dezvoltat forțele de producție. De aici se ivește argumentul principal al teoriei MAR împotriva constrângerii structurale al relațiilor de producție capitaliste.

Printr-un exemplu cuprinzător, Roemer (1982) descrie relația dintre un actor care posedă mijloace de producție și unul care nu. Ultimul trebuie să muncească 6 zile pentru a-și asigura subzistența, în timp ce primul doar 3 zile. Astfel, posesorul mijloacelor de producție îi oferă posibilitatea celuilalt de a muncii tot 6 zile însă cu mijloacele de producție deținute de el. Aparent, posesorul mijloacelor de producție are doar de câștigat pentru că el nu va muncii deloc, iar cel fără mijloace nu are nimic de pierdut, muncind tot 6 zile. Această relație este în schema marxistă clasică una de exploatare, însă aici intervine argumentul principal al teoriei MAR: munca celui fără mijloace de producție pentru celălalt are loc doar după un act de înțelegere dintre cei doi actori, ca urmare relația nu este una de exploatare și structura de clasă capitalistă este rezultatul unui comportament rațional (Carling și Meiksins Wood, 2012:43).

De asemenea, focalizarea se face pe așa numitele „relații de proprietate” care nu sunt considerate relații sociale ci distribuție a resurselor. Asumarea acestui concept permite îndepărtarea de teoria valorii-muncă (și astfel de marxismul clasic) care include exploatarea, extragerea supramuncii, plusvaloarea și le înlocuiește cu simpla distribuție inegală a bunurilor. Problemele teoriei MAR apar când aducem în discuție logica acumulării de capital, unde alegerile individuale sunt eclipsate de constrângerile pieței, de „întreaga structură de ansamblu”. „Însuși impulsul de a acumula nu poate fi redus la proprietăți individuale independente de structuri sociale” (Carling și Meiksins Wood, 2012:100). Astfel, structurile (macroprocesele) sunt cele care determină alegerea rațională și „motivațile individuale”. O critică de aceeași natură apare în cazul alegerii raționale a claselor, unde se consideră că individul nu este inflențat de mediul în care se află, trăiește într-un „vid social”. Alegerea unei clase este tratată ca simplă intrare sau ieșire dintr-o organizație, o tranziție neafectată de constrângeri structurale. La nivel semantic, constrângerea este deghizată de teoreticienii MAR într-o manieră subtilă: „vânzarea forței de muncă nu este singura opțiune ci singura acceptabilă” sau „o alegere făcută din necesitate este totuși o alegere”.

Pornind de la premiza că istoria este o evoluție a relațiilor de proprietate, Roemer (1988) dă exemplul tranziției de la feudalism la capitalism. Argumentul lui este că „stăpânii feudali intră în competiție pentru controlul populației muncitoare” (Roemer, 1988:115), astfel șerbii pot alege între a deveni „țărani independenți” sau proletari în orașe. Din istorie reiese în mod evident faptul că alegerea a fost cea progresistă, șerbii au urmat calea proletarizării. În schemă intervine și lupta de clasă: feudalismul limita dezvoltarea forțelor de producție și genera o penurie a resurselor, astfel feudalismul a fost eliminat de „revoluția burgheză”. Observăm faptul că lupta de clasă după Roemer este un facilitator al dezvoltării forțelor de producție, al relațiilor de proprietate.

Acest model al tranziției de la feudalism la capitalism ignoră din nou constrângerile structurale, însă mai important este că teoria devine anistorică. Să luăm doar un fenomen (omis complet în schema lui Roemer) care a facilitat această tranziție: acumularea prin disposesie sau acumularea primitivă. Acesta presupune deposedarea forțată a mijloacelor de subzistență (pământurile agricole) al țăranilor pentru a-i obliga pe aceștia să devină proletari. Conform teoriei lui Roemer, șerbii au renunțat de bunăvoie la proprietățile lor pentru a deveni proletari în orașe. Nu au existat proceduri de disposesie în statele capitaliste în secolul al XIX-lea care au constrâns populația să migreze către orașe pentru a deveni forță de muncă în fabrici. După cum afirmă și Meiksins Wood, acestă concepție „are evident puțin de-a face cu istoria”. Mai departe, ea argumentează că „schimbarea istorică este generată de procese ce au loc în interiorul relațiilor sociale (i.e. feudale) existente și nu de alegerea vreunei alte opțiuni” (Carling și Meiksins Wood, 2012:135).

Închei cu prezentarea unui citat care demonstrează structuralismul lui Marx, preluat de Meiksins Wood din Grundrisse: „[…] presupoziția valorii de schimb […] presupune deja de la sine constrângerea individului, deoarece produsul lui imediat nu este un produs pentru el, ci doar devine astfel în procesul social […] prin urmare el este în întregime determinat de către societate. […] această presupoziție nu se naște în nici un caz din voința individului […] ci este mai degrabă istorică și postulează individul ca deja determinat de societate”.

Referințe bibliografice

Blaikie, N. (2010) Modele ale Cercetării Sociale, CA Publishing, Cluj-Napoca.

Carling, A., Meiksins Wood E. (2012) Despre Marxismul Analitic și Marxismul Politic, Editura Tact, Cluj-Napoca.

Roemer, J. (1988) Free to Lose. An Introduction to Marxist Economic Philosophy, Harvard University Press, Cambridge.

Roemer, J. (1982) Property Relations vs. Surplus Value in Marxian Exploitation, în Philosophy and Public Affairs 11 (4).

Weber, M. (1964) The Theory of Social and Economic Organisation, Oxford Univeristy Press, New York.

CC BY-SA 4.0 This work is licensed under a Creative Commons Attribution-ShareAlike 4.0 International License.