Imaginisme

Autor: Cristian Grecu

Azilul de oraș

Originalul este un desen pe care l-am făcut prin 2013 – ceva de genul. Dar tema centrală mi se pare mult prea importantă, ”scoateți-ne din azilul de oraș”, încât l-am colăjuit repede repejor folosind geamuri și uși și pattern-uri din real, ca să semene cât mai mult cu desenul, dar în sfera mult mai palpabilă a realului nostru scump și drag. Și, în plus, niște nori negri și urâți și grei, căci, la urma urmei, strada este goală, de parcă ai fi pe holurile triste ale unui spital de psihiatrie. Nu că n-am fi deja, într-un fel sau altul…

Clar o temă foucaltiană – având ”nebuni” tăiat și scris lângă ”oraș”, ceea ce indică distrugerea zidurilor acelor instituții totale/totalitare și extinderea esenței de impunere-a-sănătosului-normativizat-de-autoritate la nivelul întregului social. La urma urmei, toți avem probleme ”cu capul”, dar, într-adevăr, dacă e să mergem frumos-frumușel pe ce spun niște unii mult mai deștepți decât noi, începând cu niște ani `50, că această ”nebunie” se activează pe considerente culturale și structurale, și nicidecum naturale sau biologiste, atunci ceva nu miroase a bine. Da, avem tot felul de ”boli” în noi, dar sunt ele cu adevărat boli, și ar fi trebuit ele să se activeze într-o societate cu-adevărat sănătoasă, egală, echitabilă și rațională? În teorie, nu, dar, practic, nu avem cum să știm, decât consumând realitățile de acest fel din trecut sau din alte zone ale planetei, iar până când vom fi capabili să trăim într-o astfel de societate, trebuie să suportăm străzile orașului ca fiind holurile pe care le parcurg doctorii, sub forma diverselor organe de coerciție ale statului.

De pe hol vedem geamurile clădirilor și ușile care duc în încăperile-săli în care pacienții își duc veacul, fie dormind, fie ocupându-și timpul având cine știe ce program de 8 ore în scop educativ sau de lucru manual, sau petrecând timp cu ceilalți pacienți în sala de mese. Uneori, dacă pacienții se comportă exemplar pe durata programelor, vor avea ocazia să-și ia câteva zile libere, în afara azilului dar, desigur, trebuie să se reîntoarcă după finalizarea acestui concediu, căci altfel vor avea probleme – cel mai probabil, li se va schimba medicamentația.

Mă rog, știm cu toții programul din acest azil. Îl trăim zi de zi, sau îl vedem la alții. Dar, din când în când, mai există oameni care se prind că sunt sedați, și aleg să nu-și mai ia medicamentele. Iar aceia vor cere să fie scoși din azilul de oraș, sau să preschimbe orașul din azil în ceva locuibil și suportabil, să distrugă conceptul de ”azil” atât în fizic cât și în cadrul mentalului individual și al imaginarului social.

Unii reușesc să-și ducă mesajul mai departe, alții reușesc să creeze spații temporare care să fie în afara azilului, dar, majoritatea, dispar, fiind ei cei ce sunt considerați sociopați, nebuni, un rău al societății.

Ca atare, colajul acesta este, cumva, pentru aceia care, oricât de bune le-ar intențiile, și oricât de bine ar cunoaște contexul în care trăiesc ei, ca și individ, și ca și societate, de cele mai multe ori afișează mesaje anti-azil chiar pe holurile azilului, așa încât toți pacienții, de frică să nu fie trecuți pe altă medicamentație, își vor închide ochii, își vor astupa urechile cu palmele și vor începe să scoată sunete dubioase pe gură, într-o încercare disperată de a nu fi, de a nu exista într-un context care contestă întreg sistemul.

Trebuie să ai curaj ca să faci ceva ce știi că ar putea da greș.

Cluj 1968

Cândva, visam la revolte și revoluții. Acuma mă rog în fiecare noapte să nu se întâmple așa ceva în România, că de e să se întâmple așa ceva, nu e neapărat de bine. Schimbările care au survenit la nivel de gândire comună și percepție a realității în cadrul protestelor este unul mai-deloc îmbucurător, trecându-se de la mișcări de masă anti-sistemice, la unele legitimizate de anumite sfere ale Statului și Capitalului.

Acest colaj este din perioada când încă visam, în urmă cu vreo 2 ani.

În timpul protestelor din 2012 și 2013, se scanda ”De nu rezolvați problema / Clujul va fi ca Atena”, care, în perioada aceea, Atena era cuprinsă de foarte multe proteste, violente, înflăcărate. Dar – mă gândeam eu – de ce nu am vrea mai degrabă un Paris 1968? Da, foarte violente și acele proteste, cu baricade ridicate de parcă se făcea reenactment la Comuna din Paris din 1871, dar, știți ce? Mai aveau puțin și aveau revoluția mult așteptată. Toate păturile sociale deposedat și exploatate au oprit munca și au ieșit în străzi, au ocupat clădiri administrative, de educație și de cultură, și au început să lucreze, împreună, pentru o nouă societate, mai deschisă, mai egală, mai incluzivă.

Nu trebuiesc făcute greșeli de imaginație ideologică doar de dragul rimei. Și ce-i dacă ”Clujul va fi ca și Paris” nu rimează cu ”De nu rezolvați problema”? Se putea găsi un alt ritm, alte tonalități, căci, în sine, ceea ce contează este imaginea și întreg cumulul de sentimente și informație și tactici socio-culturale care sunt invocate o dată cu numele.

Ca atare, folosind minunata procedură de deturnare (atât de folosită de către situaționiști în acea perioadă), am schimbat o percepție asupra unei zone hyper-cunoscute ca fiind Bulevardul Eroilor, bulevard al Capitalului: un spațiu larg, ocupat de terasele unor localuri și restaurante scumpe, unde tinerii și adulții, deopotrivă, stau la cafele, la mâncare și alte cele, și-și discută viața și problemele. Iar zona a fost preschimbată dintr-un spațiu de consum și alienare, într-un context de revoltă, în care oamenii se adunaseră nu spre a consuma, ci spre a combate și a schimba, un context de întâlnire și coagulare.

Căci, la urma urmei, Eroilor este pavat cu dale. Iar pe dale umblă oamenii, și stau mesele și scaunele. Dar, dacă Cluj ar fi fost un Paris `68, oamenii ar fi văzut mai mult decât atât: sub pavaj, plaja. Acel pavaj poate dispărea, la nevoie. Scopul scuză mijloacele.

Uneori.

Doi oameni pe un câmp extra-terestru

De când lumea, atunci când nu vrei să trăiești în lumea care te înconjoară, în realul sumbru al Capitalului, cauți să fugi într-un alt real, al trecutului sau prezentului mistic sau ireal, sau al viitorului necunoscut și incert. Chiar dacă uneori mă imaginez în ipostaze egoiste, fie longeviv (de ordinul sutelor de ani trăiți), atotcunoscător, sau în perioada interbelică sau a anilor `60, creierul meu tinde foarte des să fugă în zone extra-terestre: de va fi să colonizăm alte planete, o vom putea face rațional, non-distructiv, non-exploatator, așa cum nu am reușit să ne colonizăm propria noastră planetă (și corpuri)?

Vom reuși vreodată să ne asumăm, ca specie, o poziție măcar neutră, dacă nu una pozitivă în mersul lucrurilor din afara planetei (chiar dacă ar fi de preferat să începem însuși cu planeta pe care trăim)? Vom putea crea societăți egalitariene, în care natura creată prin teraformare să nu fie supusă omului și Capitalului, ci însuși ei, iar omul să ia doar ceea ce are nevoie și să ofere înapoi ceea ce ia – poate chiar mai mult de atât? Unde orașele să fie cât mai puțin distructive mediului, construite rațional, atât nevoilor umane, cât și nevoilor de producție, iar totul să fie înconjurat numai de verde, de câmpii înflorite, de păduri care parcă nu se mai termină, de pajiști cu animel libere care rumegă iarba, iar, din loc în loc, oameni, liberi atât de constrângerile structurale cât și de cele ale muncii precarizante și alienante, care să fugă de dragul fugitului, să facă dragoste de dragul iubirii, să citească din cea mai pură plăcere a descoperitului și a cititului și să întreprindă orice fel de activitate care va produce plăcere sinelui, comunității și va dezvolta o civilizație în care ”a trăi” va fi o artă și nu un blestem pe care să încerci să-l colorezi cu minciuni și scopuri fără finalitate?

Ce trebuie să facem ca să putem crea bazele peste care se vor construi noile societăți care ne vor lua locul aici pe pământ și pretutindeni altundeva unde vom pune piciorul și ne vom folosi degetul opozabil de la mână?

CC BY-SA 4.0 This work is licensed under a Creative Commons Attribution-ShareAlike 4.0 International License.