Autori: Bujoreanu Irina,  Cărbunaru Maricica, Ioan Cristian Alexandru, Moise Cosmin 

 

Descrierea terenului

            Terenul de cercetare pe care se bazează această lucrare este fosta locație a fabricii Flacăra. În municipiul Cluj-Napoca, pe strada Onisifor Ghibu, nr. 20 A, nu departe de Piața Mihai Viteazul, se află situată clădirea în care Flacăra își desfășura activitatea.

            Înființată în anul 1949, Flacăra este o fostă companie de confecții. Inițial, producția ei erau uniformele militare. Ulterior, au început să se confecționeze și alte tipuri de articole vestimentare, atât pentru comerțul intern, cât și pentru cel extern. În ultima fază a existenței sale, fabrica era specializată pe cel de-al doilea tip de comerț.

            În anul 1997 are loc privatizarea fabricii și, odată cu aceasta, preluarea ei de către compania ”Leotex Industries”. Vasile Leordean este fondatorul firmei din urmă, pe care a înființat-o în anul 1994. Începând din 1962, Leordean lucra ca inginer la fabrica ”Flacăra”. Ulterior, a fost avansat la funcția de inginier-șef pe care a deținut-o până în anul 1997, când a devenit directorul fabricii.  

            În 2006, fabrica Flacăra se divide în trei societăți: LCS Conf, LCS Imobiliar și LCS Comercial. Firma clujeană Jolidon cumpără majoritatea acțiunilor companiei LCS Conf. Astfel, activitatea de producție și angajații fabricii sunt preluate de către patronul societății Jolidon, Gabriel Cârlig. Terenurile și clădirea fabricii rămân în continuare în administrația lui Vasile Leordean până în anul 2008, când sunt achiziționate de LBBW Immobilien, o companie imobiliară germană. 

            Firma de imobiliare LBBW intenționează să construiască pe terenul fostei fabrici un centru multifuncțional. Proiectul a primit și autorizație de construcție. Cu toate acestea, până la momentul actual (noiembrie 2012), nu s-a întreprins nicio acțiune în acest sens. La prima vedere, fabrica Flacăra pare a se transforma mai degrabă într-un centru cultural. Spații din clădire sunt închiriate de diferiți artiști pentru a-și ține atelierele.

            Intuim că amânarea demarării proiectului este cauzată de procesele de retrocedare în care este implicată societatea LCS Imobiliar. Terenul unor civili a fost rechiziționat în timpul regimului comunist și folosit pentru construirea clădirii fabricii. Persoanele în cauză au cerut în instanță retrocedarea terenurilor. Firma trebuie să le asigure despăgubiri pecuniare. Atât din cauza legislației neclare în situația însușirii abuzive a terenului civililor de către stat în perioada comunistă, cât și din cauza amânării continue a societății LCS Imobiliar pentru achitarea despăgubirilor, procesele s-au întins pe o perioadă nedeterminată de timp. Prin urmare, firma LBBW Immobilien se află în imposibilitatea începerii construcției pe aceste terenuri disputate în instanță.

            Legislația obligă societățile comerciale să asigure paza clădirilor acestora. Prin urmare, și firma germană este nevoită să plătească serviciile portarului. Pe lângă asta, trebuiesc achitate și impozitele pe teren și clădiri. În aceste condiții, societății LBBW Immobilien îi este convenabil să închirieze terenurile din dotare pentru o sumă infimă întru achitarea cheltuielilor care apar în acestă perioadă de stagnare. Astfel, societatea se asigură că nu iese în pagubă.

            Fabrica asigură spații mari pentru artiștii care caută un loc pentru a putea lucra. În 2012, Transylvania International Film Festival a închiriat una din uriașele hale pentru susținerea unor concerte internaționale.

            Într-o primă observație de teren am remarcat starea în care se află clădirea la momentul actual. Exteriorul acesteia sugerează că instituția se află într-o bună condiție. Doar atunci când ne-am găsit în imediata sa apropiere am putut observa că pe asfalt erau cioburi provenite de la geamurile sparte. Starea adevărată a construcției ne-a fost divulgată o dată ce am trecut pragul intrării principale. O senzație de nedumerire ne-a cuprins, fiind dificil de făcut asocierea dintre exteriorul de un portocaliu intens și interiorul în care predomină griul, culoarea emblemă a construcțiilor din perioada ceaușistă. Clădirea se află în paragină. Tencuiala a căzut de pe pereți. Urcatul scărilor a fost o adevărată provocare având în vedere faptul că părți din acestea lipseau și nu mai era nicio balustradă de care să ne sprijinim. Pe lângă bucăți din ziduri, în uriașele camere erau bucăți de materiale, documente ale fostei fabrici, vechi borcane si conserve. Unele uși erau închise, fiind închiriate de diverși artiști. Pe coridoare și în halele mari nu există lumină. Când am intrat în fabrică, spre seară pentru a lua interviuri, am simțit pentru un moment frica locului părăsit. Pentru a avea energie electrică artiștii au vorbit separat cu un electrician. Acesta a montat contoare noi și a branșat individual atelierele la panoul cu energie electrică, desigur pe cheltuiala fiecăruia.

În prezent, situația fabricii Flacăra poate fi analizată din punct de vedere a utilizării actuale a spațiului. Un indicator relevant în această analiză este nivelul rentei funciare. Artiștii din Flacăra susțin că plătesc pentru închiriere doar 1 euro/mp, ceea ce constituie un preț scăzut în raport cu alte spații date spre închiriere în zona urbană a Clujului. Observăm cum renta funciară, prin capacitatea sa de valorizare cantitativă, funcționează ca mecanism de alocare a unor activități în peisajul urban (Smith, 1982).

Astfel, putem citi prețul de închiriere, precum și istoria însăși a fabricii într-o perspectivă a valorizării/ devalorizării mediului construit. Până la relocarea producției de către Jolidon, și implicit până la părăsirea fabricii, Flacăra a funcționat în măsura în care recuperase capitalul investit și genera plus-valoare. Odată cu momentul în care Jolidon a mutat producția, fabrica a rămas un spațiu părăsit, nedisputat, deci devalorizat. Dar analiza nu este, totuși, atât de simplă, căci acum spațiul în sine imobilizează două direcții diferite. Pe de o parte, pentru compania germană LBBW Imobillien terenul propriu-zis constituie valoare în măsura în care aici va fi noul proiect imobiliar cu blocuri , hoteluri si spații pentru birouri. Iar pentru artiști terenul nu constituie valoare, ci spațiul în sine al fostei fabrici, care le permite desfășurarea activității. Astfel, ce este valoros pentru o parte, nu este pentru cealaltă.

            De aceea, prin cercetarea noastră dorim să aprofundăm aceste două direcții de interese și să vedem în ce mod ele se pot întâlni/ nu se pot întâlni într-un proiect comun în actuala fabrică Flacăra.

            Recunoaștem că una din limitele cercetării noastre este aceea de a nu putea accesa decât informații dintr-o singură direcție, și anume de a realiza interviuri cu artiștii. În ceea ce privește perspectiva pe termen lung a LBBW Imobilien, nu putem decât să construim un scenariu conform informațiilor segmentate pe care le-am obținut.

 Astfel, prin interviurile cu cei care au închiriat spațiile din Flacăra pentru realizarea unor mici ateliere, dorim să urmărim următoarele aspecte:

-demersul prin care ei au ajuns actuali chiriași în fabrică, condițiile actuale;

- relațiile dintre artiștii chiriași și viziunea lor despre un viitor individual/colectiv în ceea ce privește activitatea profesională (eventualitatea creării unei asociații );

-relațiile cu proprietarul actual.

          Tehnica de cercetare pentru care am optat interviul semistructurat. Subiecții noștri au fost 4 tineri artiști pe care i-am găsit în atelierele lor din fabrică: trei pictori și un fotograf. Pe lângă aceste interviuri individuale, am mai apelat și la tehnica focus group. În acest caz, subiecții au fost 3 studenți de la Facultatea de Arte Plastice și Design, secția Foto-Video: doi dintre aceștia erau în anul II de master, iar celălalt – anul III de licență. Cu unul dintre ei am săvârșit și interviul individual, cu întrebări deschise.

            Selecția respondenților a fost aleatorie. Am apelat la persoanele pe care le-am găsit în fabrică în momentele în care ne aflam și noi acolo, individual și în grupe de câte doi. Deși n-am realizat o grilă de criterii după care să ne alegem subiecții, am avut parte de diversitate ocupațională și în modul de utilizare a spațiului închiriat (trei pictori cu studiouri proprii și trei fotografi care împart același studiou), precum și eterogenitate sexuală (trei femei și trei bărbați), acesta dacă luăm în considerare și persoanele din focus group.

            Metoda de notare a datelor de teren pe care am utilizat-o este înregistrarea video și audio. Într-unul dintre cazuri am fost nevoiți să apelăm la cea din urmă deoarece nu am avut acces la o cameră video, iar în alte două cazuri respondenții au refuzat să fie filmați.

             Toți subiecții cercetării nostre au avut legătură cu medial universitar artistic: pictorii au terminat studiile la Facultatea de Arte Plastice și Design din Cluj-Napoca, iar fotografii (inclusiv cei din focus group) urmau în momentul intervievării cursurile aceleiași facultăți.

            Niciunul dintre artiștii cu care am făcut interviurile individuale un a putut să specifice precis stadiul în care se află în domeniul artei. Un pictor a precizat că are probleme în a găsi colaboratori în domeniul său, acesta având totuși proiecte în domeniul fotografiei. Alt pictor nu au dorit să ne ofere informații despre proiectele ei deoarece un erau definitivate.

            Doi dintre subiecții noștri sunt printre primii chiriași. Aceștia au venit la Flacăra în luna iunie 2012 când, conform spuselor unuia dintre ei, s-au dat primele locuri spre chirie. Unul dintre ei ne-a relatat procesul său de căutare a unui spațiu pentru lucru prin vechile fabrici. Celălalt ne-a relatat cum a fost abordat de doi colegi care au găsit local și întrebat dacă un dorește să se mute de la Fabrica de Pensule, unde-și avea atelierul. Restul respondenților, în momentul efectuării interviurilor, numărau doar câteva zile de când s-au mutat. Ei ne-au mărturist că au fost influențați de medial artistic din fabrică când s-au hotărât să-și facă studiou în acest loc. Unul din ei ocupă locul unor colegi plecați cu bursa.

            De ce Flacăra? În primul rând, toți aveau nevoie de un spațiu în care să lucreze. Iar Flacăra, pe lângă acest lucru, le oferea și un preț mic. Investițiile făcute ulterior pentru ameliorarea spațiul închiriat au fost resimțite mai puternic de către cei trei fotografi care au achiziționat recent locul. Cu toate acestea, nivelul de satisfacție al întregului nostru grup de subiecți cu privire la locul pus la dispoziție de către fabrica pentru a-și desfășura în liniște activitățile artistice este ridicat.

             Potrivit artiștilor, procesal de încheiere a contractelor de închiriere este foarte simplu. Ei au luat inițial legătura cu o persoană (director, intermediar de la București) despre care un cunosc mai multe. Niciunul un a fost interesat să se informeze de istoria fabricii și de situația ei din prezent.

            În fabrica Flacăra nu s-a format o comunitate a artiștilor, țin să precizeze unii. Fiecare lucrează pentru dânsul, nu e nimeni implicat într-o acțiune colectivă. Din acestă cauză perspectiva unei asociații pare multora imposibilă. Acest sentiment este accentuat de faptul că contractele sunt pe termen scurt: nimeni un are loc stabil. Unul dintre cei mai vechi chiriași ai fabricii menționează că un impediment este și faptul că majoritatea persoanelor interesate să procure un spațiu pentru atelier sunt studenți, un artiși deja formați, doritori să se implice în proiecte de lungă durată. În focus group-ul de fotografi s-a vorbit despre dificultatea de a colabora cu un artist care lucrează în alt domeniu. Una dintre respondente este intrigată de asocierea pe care o fac unii cu Flacăra de Pensule: nu există nicio colaborare între artiștii din Flacăra. Spațiul reprezintă în mod strict pentru ei un loc în care să poată lucra în liniște.

             Cum se înțeleg artiștii din fabrică? Cei doi respondenți care au cea mai mare vechime în acest loc au răspunsuri diferite: unul nu prea interacționeză cu restul, cunoscând doar pe cei din apropierea atelierului său, pe când celălalt cunoaște câteva persoane prin intermediul facultății, reușind totodată să realizeze legături și în fabrică. Pictorul nou-venit are mulți colegi de la facultate care au închiriat spații din fabrică, iar cei 3 fotografi cunosc aproximativ patru artiști.

            Artiștii intervievați nu arătau o preocupare mare pentru viitorul propriilor studiouri din fabrică. Aceștia susțin că, în cazul în care sunt nevoiți să plece, vor găsi un alt loc în care să-și țină atelierul. Dacă nu va apărea acestă situație, subiecții au declarat că ar dori reînoirea contractului.

 

 Încadrarea teoretică

Fabrica Flacăra reprezintă un caz atipic în spațiul urban al Clujului, ceea ce ne-a condus către următoarele direcții în cercetarea noastră.

Conform teoriei lui Richard Sennett[1] sfera publică reprezintă locul de întâlnire a actorilor sociali, unde fiecare individ poate fi observator și observat. Tot ceea ce ține de public este o oglindă a interacțiunii umane.

Un alt teoretician, Georg Simmel[2] susține că spațiul reflectă mentalitatea urbană, aceasta fiind caracterizat printr-o sumă de relații și situații complexe. Astfel acesta facilitează indivizilor săi dorința de a rămâne anonimi prin intermediul maselor de oameni dar permite și identificarea individului printr-un grup. În același timp, în interiorul său, va exista întotdeauna o dezbatere legată de folosirea sferei în mod colectiv, deci public și utilizarea acesteia în mod personal, respectiv economic.

Spațiul social se definește prin ordinea socială și prin formele prin care indivizii interacționează si comunică. Însă, nu trebuie să îl privim ca o sumă simplă a relațiilor dintre forme și practici, ci mai ales ca fiind factorul generator al vieții urbane cotidiene. Diferitele utilizări temporare ale spațiului public îi oferă acestuia stabilitate si continuitate prin intermediul unui proces complex.

Unul din efectele gentrificării la nivel urban este diferențierea spațiilor bazată pe o dezvoltare inegală. Neil Smith se referă la diferențierile funcționale[3], cum este și cazul fabricii Flacăra. Fiind o fostă platformă industrială, locul are însemnele specifice: o clădire de proporții mari, construită în conformitate cu ciclurile de producție, adaptate sectorului textil, ce presupune manevrarea unor obiecte de dimensiuni reduse (articole vestimentare), integrate într-un mecanism serial (de bandă). Terenul înconjurător este de asemenea utilizat în producție prin intermediul construcțiilor auxiliare. În același timp, are loc o diferențiere pe criterii economice. Fosta fabrică, în situația sa actuală, nu mai este un punct de producție deci nu mai are valoare. Dar poate avea, dacă privim din perspectiva artiștilor găzduiți, și nu a investitorilor. Problema valorizării/ devalorizării mediului construit, așa cum este tratată de Smith, deschide două perspective pentru Flacăra. Până la relocarea producției de către Jolidon, și implicit până la părăsirea fabricii, Flacăra a funcționat în măsura în care recuperase capitalul investit și genera plus-valoare. Odată cu momentul în care Jolidon a mutat producția,  fabrica a rămas un spațiu părăsit, nedisputat, deci devalorizat. Acum, însă,  pentru compania germană LBBW Imobillien terenul propriu-zis constituie valoare în măsura în care aici va fi noul proiect imobiliar cu blocuri , hoteluri si spatii pentru birouri. Dar pentru artiști terenul nu constituie valoare, ci construcția în sine, care le permite desfășurarea activității lor la un preț accesibil.

În articolul său, Culture Class: Art, Creativity, Urbanism[4], artista Martha Rosler indifică poziția artiștilor ca agenți ai gentrificării. Rosler a observat că în New York artiștii preferă să se stabilescă în zonele din vecinătatea fostelor fabrici sau a atelierelor de manufactură, clădiri situate în cartierele clasei munictoare. Unii dintre aceștia decid chiar să locuiască în studio-urile pe care și le-au făcut în spațiile închiriate din interiorul imobilelor. Sharon Zukin, sociolog urban, urmărește transformarea acestor cartiere în ”zone artistice”, proces care a avut o mare contribuție în însăși schimbarea orașelor din centre manufacturiale în sedii ale sectorului serviciilor.

            Deplasarea artiștilor în fostele cartiere ale clasei muncitoare a fost percepută de către autorități ca o soluție la problema sărăciei din acele zone. Cu toate acestea, schimbarea urbană provocată de către aceștia a fost în favoarea elitelor prin creșterea valorii proprietății imobiliare. Noii investitori care au apărut în aceste cartiere au căutat satisfacerea nevoilor artiștilor, neluând în calcul pe cele ale săracilor. Beneficiul capital al fenomenului de re-localizare a clasei creatoare în suburbii este transformarea fabricilor scoase din uz și a depozitelor de mărfuri părăsite din spații inutile în cadrul vechii economii în locuri cu mare potențial în interiorul noii economii.

 În cartea sa, The Death and Life of Authentic Urban Places[5], Sharon Zukin descrie situația fabricilor din districtul Williambsburg al Brooklynului și modul în care acestea au fost integrate într-un proces de reorganizare a spațiului public. Pentru cercetarea noastră, acest exemplu este relevant în măsura în care dezvoltă un scenariu alternativ pentru starea actuală a fabricii Flacăra.

Procesul de trasnformare a Williamsburgului se caracterizează atât prin semnificația acordată spațiului în sine, dar mai ales prin relațiile dintre actorii sociali existenți. Datorită interacțiunii acestora el se reinventează drept un incubator cultural ce găzduiește  stagii cruciale în ciclurile de producție a unui cool ”autentic.

Status quo-ul Williambsburgului în perioada anilor `70 era descris în culori gri și cifre nefaste, termenul gritty fiind folosit în cele mai multe articole pe această temă din media acelor vremuri. Zonele erau afectate de delincvență, chiriile erau mici, iar cei ce își aveau aici domiciliul erau săracii afectați de foamete. Însă, prin intermediul mass-mediei, cartierului i s-a făcut o publicitate masivă, tocmai pentru această pauperitate care devenise cool. Efectul major al intervenției mijloacelor de comunicare în masă a fost acela de a crea un produs local destinat consumului global – acel cool autentic al Brooklynului .

Cine poate realiza un Williamsburg cool din gritty cum era? Cei peste 20 de artiști începători a căror valoare este încă necunoscută pe piață și care sunt dispuși la experimente culturale. Astfel, în 1987 apare LedisFlam – prima galerie de artă, are loc la Muzeul Universității din Ilinois o Expoziție ce își propunea să descopere ”Paradigma Williamsburg”, iar New York Magazine denumește cartierul – the new Bohemia.

Dar fiabilitatea acestui proiect nu constă atât în capacitatea artiștilor de a crea produse în domeniu, cât mai ales de a deveni antreprenori culturali. Cu toate acestea, problemele zonei se mențineau – nu erau bani pentru căldură, astfel că localurile erau reci și neprimitoare, nu existau licențe pentru băuturi, protecție pentru incendii, raidurile poliției erau din ce în ce mai dese. Dar toate acestea erau folosite tocmai ca însemne ale autenticității, care atrăgea un public tot mai numeros.

Astfel, fabricile părăsite ale cartierului puteau să găzduiască acest public la petrecerile organizate și la evenimentele artistice. Fabrica Veche olandeză de Muștar, o clădire mare, dar veche, ce a rămas vacantă de ani buni a început deja să fie închiriată de proprietari pentru sume consistente. Anul 1993 este relevant pentru mișcarea artiștilor care reușesc să se afirme prin primul eveniment – spectacol al rețelei – ”Organism”. Participă peste 2000 de oameni la un mix al artelor în vechea fabrică. Media a consemnat ca un succes real fenomenul cultural Williamsburg.  

După ce un incendiu a distrus Fabrica de Muștar , unul din organizatorii ”Organism” a deshis Galapagos – un spațiu de performance și bar în fosta Fabrică de Maioneză. Obiectivul Galapagos era să devină  un cadru stabil pentru creația de tip artistic, pentru spectacolul, dar și pentru distracție, văzând distracția ca o instituție a comunității creative. În anii `90, însă, un curent inovativ caracterizează cartierul: Williamsburg a început să dezvolte alte două sectoare în economia simbolică a locului: mâncarea și moda. S-au deschis noi restaurante cu specific diferit, buticuri, fabrica de bere artizanală Brooklyn Breweries. Prin creativitatea a doi artiști, au apărut rucsacii de mesagerie cu plăci de vinil, apoi logo-ul companiei cu fabricile Brooklyn-ului, noi linii de producție pentru tricouri, pantaloni și alte articole vestimentare. Prin tot acest proces, Williamsburgul a devenit al treilea cel mai hippie cartier din America.

În acest peisaj post-industrial, Williamsburgul a devenit referința pentru capacitatea de reformula mizeria și pericolul și a le transforma în noi produse culturale. Deplasarea pe care o face în economia simbolică a spațiului public marchează traseul dintre gritty  și cool. Dacă la început cartierul gritty al Brooklynului era locul sărăciei și a infracționalității, acum tot el a devenit subiectul cool al numeroaselor cărți, albume de fotografie, emisiuni TV, formații de muzică, filme etc.

În ce măsură, însă, poate exemplul Williamsburgului să fie edificator pentru situația actuală a fabricii Flacăra? Vedem cele două exemple ca fiind situate unul la antipodul celuilalt – dinamica din Brooklyn și staticul din Flacăra. Ceea ce sesizăm ca diferență este lipsa dimensiunii interacționiste între actorii sociali aflați în chirie în fosta fabrică de textile. Nu există o asociere a artiștilor, care să producă evenimente ample de tipul ”Organism”, nu există o inițiativă individuală care să producă un ”Galapagos”, și nici mass – media nu își oferă sprijinul spre elaborarea unui nou concept al fabricii.

 

Concluzii

            Fabrica Flacăra, conform teoriei lui Richard Sennett și a teoriei lui Georg Simmel, reprezintă locul de întâlnire a actorilor sociali care sunt legați unii de alții prin intermediul unor relații complexe și unor situații complexe. În cazul de față actorii sociali sunt artiștii – rezidenții fabricii – și LBBW Immobilien – compania imobiliară germană, proprietara fabricii. Situația în care se găsesc acești actori este complicată și influențeză relațiile dintre ei: compania imobiliară se află momentan în imposibilitatea de a continua planul de construire a complexului multifuncțional. Acest lucru o determină pe acesta să ofere spre chirie spații din fabrică artiștilor la prețuri mici pentru a asigura achitarea costurilor de întreținere a clădirii (sau, mai bine spus, a terenului pe care se află clădirea).   Cei doi se află, în cazul acesta, într-o relație de interdependență: compania imobiliară are nevoie de banii artiștiloriar artiștii au nevoie de un spațiu ieftin pentru a-și ține atelierele.

            Spațiul fabricii are diferite utilizări pentru actorii sociali: pentru LBBW Immobilien este un spațiu cu mare potențial economic, iar pentru artiști este un spațiu cu valență artistică. Primii sunt interesați de terenul pe care aceștia își pot construi proiectul, iar cei din urmă de clădirea în care ei își pot susține activitatea.

            În interviurile efectuate cu doi dintre cei mai vechi chiriași ai fabricii este relatat faptul că artiștii și-au căutat spații în care să-și creeze studiourile în fostele fabrici. Aici surprindem ipostaza actorilor ca agenți ai gentrificării. Sharon Zukin ar observa, în acestă situție, și partea pozitivă: spațiul inutil din vechea economie industială are posibilitatea să aibă mare valoare în noua economie artistică.

Bibliografie:

 Articol: Rosler, Marta, Culture Class: Art, Creativity, Urbanism, accesat la adresa:http://www.e-flux.com/journal/culture-class-art-creativity-urbanism-part-i/ , în data de 13.01.2013

Volum: Sennett, Richard. 1976. The Fall of public man.

Volum: Simmel,Georg, The Metropolis and Mental Life, Berlin, 1903

Articol: Smith Neil. 1982. Gentrification and Uneven Development, în Economic    Geography

Volum: Zukin, Sharon. 2009. The Death and Life of Authentic Urban Places. Oxford University Press, USA.

 


[1] Sennett,Richard,The Fall of public man, New York, 1976

[2] Simmel,Georg, The Metropolis and Mental Life, Berlin, 1903

[3] Smith Neil, Gentrification and Uneven Development, în Economic Geography, 1982

[4] Rosler, Marta, Culture Class: Art, Creativity, Urbanism, accesat la adresa:  http://www.e-flux.com/journal/culture-class-art-creativity-urbanism-part-i/ , în data de 13.01.2013

[5] Zukin, Sharon, The Death and Life of Authentic Urban Places, Oxford University Press, USA, 2009

Creative Commons License
Flacăra: rezidenţă pentru artişti by Cosmin Moise, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.

Lasă un comentariu