Autor: Marcel Tapuleasa

Pe lângă o încercare de clarificare şi structurare a cadrului teoretic al lucrării de licenţă, acest eseu se doreşte a fi şi un demers de autoanaliză prin care încerc să aflu dacă, cum şi în ce măsură achizițiile de ordin epistemologic din cursul celor trei ani de studiu au transformat modul în care privesc şi mă raportez la faptele sociale pe care le observ. Desigur că nu am cum să mă hazardez să cred că această perioadă este suficientă pentru a transforma un individ într-un antropolog ori sociolog, ai conferi ceea ce se poate numi “ochiul de sociolog”. Mai mult decât atât, trebuie să mărturisesc, şi probabil că mulţi dintre colegii mei mi-ar da dreptate, că încă nu pot cuprinde cu instrumentele teoretice pe care le-am “acaparat” până acum elementele care definesc, atât în profunzime, cât şi pe orizontală, profesia de cercetător în științele sociale, cu atât mai mult nu sunt în măsură să mă exprim în ceea ce privește trecerea de la stadiul de actor social la cel de observator “avizat” al spaţiului social.

In ciuda acestor impedimente, cred că abordarea reflexivă a problematicii expuse mai sus coroborată cu tema obiectivităţii în ştiinţele sociale pe care am abordat-o împreună pe parcursul acestui semestru, la care voi adăuga expunerea faptelor sociale pe care m-am hotărât să le analizez în lucrarea mea de licenţă, mă vor ajuta să îmi definesc poziţia faţă de realitatea socială studiată, ajutându-mă la trasarea unor repere ontologice şi epistemiologice pe care cu siguranţă nu le-aş fi putut identifica altfel.

Bourdieu, în deschiderea studiului său “Outline of a Theory of Practice”, vorbeşte despre relaţia deosebită ce se stabileşte între antropolog şi obiectul său de studiu, aceasta fiind influenţată de distorsiuni teoretice, prin simplu fapt că, în calitatea sa de observator, cercetatorul este exclus din adevaratul “joc” al relatiilor sociale, prin simplul fapt că nu aparţine acelui sistem şi nici nu are nevoie să îşi găsească un loc în el, fapt ce-l înclină spre o reprezentare hermeneutică a practicilor, reducând astfel toate relaţiile sociale la relaţii comunicative, mai precis operaţii de decodare.

Trebuie să recunosc că mi-a fost greu să aleg unul dintre multiplele subiecte de cercetare ce mi se păreau “atractive”, aproape în fiecare zi găsind o nouă posibilă temă, antropologia de tip “multi-sited” oferind o deplină libertate în acest sens şi un instrumentar teoretic şi metodologic aparent nelimitat. Găsesc ca fiind extrem de nimerită în acest sens analogia operată de un tânăr antropolog român între acest tip de antropologie şi industria cinematografică care încercă să reconstruiască realitatea- şi nu să o redea, nuanţare care mi se pare importantă- cu ajutorul tehnologiilor de ultimă oră (Candea, 2007).
Fiind atras de tipul de sociologie promovat de Bourdieu, de modul în care acesta a tratat problema relaţiei dintre obiectivitate şi subiectivitate, prin conceptele de habitus şi câmp, precum şi de studiile pe care acesta le-a realizat asupra câmpului artistic, am început să acord o atenţie sporită câmpului artistic clujean, în special celui underground, un spaţiu în care bătăliile pentru autonomizare, căutarea şi denegarea simultană a distincţiei şi-a legitimării pot fi mai uşor observate decât în cazul “establishment-ului” artistic.

Pentru început am observat spaţiul artistic de la “Fabrica de Pensule”, însă după ceva timp am renunţat la această locaţie pentru că am considerat că ar fi trebuit să fiu acolo să urmăresc transformările care au avut loc acum câţiva ani, pentru că în momentul de faţă am considerat că “Fabrica de Pensule” este mai aproape de partea dominantă a câmpului artistic decăt de underground. Printr-un amic pe care l-am cunoscut acolo am aflat de un spaţiu de creaţie artistică care se încerca a fi creat la fabrica “Flacăra”, din centrul Clujului. După câteva vizite la faţa locului şi discuţii cu unii dintre artiştii care închiriaseră spaţii în fostele ateliere de producţie textilă am luat hotărârea să mă axez pe această comunitate artistică în formare ca subiect pentru lucrarea mea de licenţă.

Foarte pe scurt istoria fabricii de confecţii s-ar putea nara astfel: înfiinţată în anul 1949, fabrica a cunoscut o oarecare prosperitate în perioada regimului comunist, în momentul ei de maximă înflorire numărând peste 1000 de angajaţi, după revoluţie activitatea economică a continuat, pe fondul menţinerii unui nivel cât de cât ridicat al cererii la export, în anul 1997 este privatizată, proprietari devenind, ca în atâtea alte cazuri, cei care se aflau în conducerea fabricii; pe fondul boom-ului imobiliar de la inceputul anilor 2000, interval în care terenul pe care este aşezată fabrica devine deosebit de preţios, “Flacăra” este supusă unui proces – voit şi paradoxal, cum susţin unii- de restrângere a activităţii de producţie şi inevitabil supusă degradării. Miza era, aşa cum este lesne de observat, una imobiliară, proprietarii intenţionând să construiască pe locul pe care se afla fabrica mai multe cladiri de birouri şi un ansamblu rezidenţial. Insă tot acest proces – a cărui reţetă a fost dusă cu succes până la capăt în atâtea alte cazuri- a fost, din fericire spun unii, întrerupt de un proces între dezvoltatorii imobiliari şi anumite persoane ce au revendicat dreptul de proprietate asupra terenului. Pe toată durata procesului proprietarii fabricii au fost nevoiţi să sisteze proiectul, moment în care în scenă apar artiştii. Din motive strict economice, pentru a obţine fondurile necesare plăţii salariilor angajaţilor – al cărui număr a fost redus la minimum, în marea majoritate desfăşurând activităţi de pază-, conducerea Flacăra hotărăşte să închirieze unor artişti – primii dintre aceştia au migrat din spaţiile Fabricii de Pensule (din cauza faptului că prețul chiriilor a devenit prea mare) pe sume modice, de 1 euro/ m² – spaţii în halele fabricii de confecţii, pe baza unor contracte de închiriere pe o perioadă de un an de zile. Astfel se face că în momentul de faţă în spaţiul fabricii au ateliere aproape 40 de pictori, sculptori, fotografi, designeri ş.a.m.d.. La aceştia se adaugă o firmă de publicitate şi o pizzerie ce urmează să îşi înceapă activitatea în viitorul apropiat.

Încă de la prima vizită la faţa locului am remarcat faptul că situaţia se putea problematiza în jurul câtorva elemente esenţiale: artiştii care au inchiriat spaţii în fabrică – într-un fel percepuţi ca un simbol al vremurilor noi, al schimbării-, personalul care asigura paza clădirilor- cărora, din această perspectivă, le putem atribui, deşi poate la prima vedere ar putea părea forţat, rolul simbolic de “foşti utilizatori ai spaţiului” industrial -, reprezentanţii proprietarilor – dezvoltatori imobiliari care, în urma transformărilor pe care economia capitalistă le-a cunoscut în ultimii ani, au fost forţaţi, măcar temporar, să-şi reconsidere poziţia, considerând că pentru moment ar fi mai avantajos din punct de vedere economic şi poate chiar ar putea capitaliza pe plan simbolic dacă ar închiria spaţii artiştilor- şi în cele din urmă, dar nu în ultimul rând, fabrica însăşi, pe care am încercat s-o conceptualizez ca un spaţiu liminal, un loc prin excelenţă ce mijloceşte şi ia parte în acelaşi timp la multiple transformari ce se încadrează într-un ritual urban pe care îmi propun să-l surprind în evoluţia sa pe parcursul acestei cercetări.

Aşa cum reiese şi din paragraful precedent cercetarea se poate concretiza în mai multe direcţii, ceea ce mă determină să-l invoc din nou pe Bourdieu, care recomanda celui care doreşte să observe realitatea socială să se raporteze la spaţiul cultural studiat ca la o hartă, asemeni unui străin care încercă să se orienteze într-un teren necunoscut, încercând să folosească un model mental al tuturor rutelor posibile. Revenind, o să expun în continuare direcţiile de cercetare pe care le-am identificat după primele contacte cu terenul observat.

În primul rând am observat la fabrica “Flacăra” un amănunt interesant, faptul că, deşi deja a trecut aproape un an de când s-au stabilit în interiorul fabricii, artiştii nu au reuşit să se adune într-un colectiv, fie el formal ori informal, cum a fost cazul Fabricii de Pensule; artiştii nu se comporta ca o comunitate, trăiesc individual sau în mici “bisericuţe”, mulţi nici măcar nu se cunosc între ei, trăind ca nişte străini în interiorul imenselor hale. Se află şi ei, odată cu spaţiul, într-o fază liminală? Ironic cum această înstrăinare are loc într-un spaţiu care acum câteva decenii, în perioada comunistă, a ajutat şi a fost un element hotărâtor în creearea unor comunităţi; tocmai acelaşi loc este invocat de către majoritatea celor intervievaţi ca una dintre cauzele esenţiale ale înstrăinării din prezent. Cred că ar fi interesant de explorat şi felul în care se raportează artiştii la fostele hale de producţie comuniste şi să realizez o comparaţie între artişti – actualii chiriaşi – şi foştii angajaţi ai fabricii de confecţii. În acest sens am reuşit să iau legătura cu câţiva dintre aceştia, arătându-se dispuşi pentru discuţii viitoare.F

O altă posibilă perspectivă din care aş putea analiza ceea ce ce întâmplă la “Flacăra” ar fi cea din care aş conceptualiza artistul ca pe un producător critic al capitalismului, noul model al muncitorului post-fordist; pe post de ghid în această direcţie aş folosi abordarea lui Luc Boltanski, aşa cum ne este ea prezentată în “The New spirit of capitalism”. Cred de asemenea că ar fi util să folosesc şi conceptul de multitudine, detaliat de Paolo Virno în “A Grammar of the multitude”. Astfel filosoful italian opune conceptului hobbesian de “popor” un concept de “multitudine”; dacă primul este o adunare de oameni care tind spre atingerea unui “tot”, comun, unic, cel de-al doilea concept se referă la o mulţime de individualităţi care se adună oarecum, fără a constitui un întreg şi fără a se dezindividualiza, fiind aduşi împreună de “sentimentul angoasant de-a nu se simţi niciodată acasă”(Virno;2004). Cred că ar fi util să pun în relaţie acest concept de multitudine cu cel de communitas, aşa cum ne este prezentat în scrierile lui Turner, prin care înţelegem o experienţă intuitivă a comuniunii, ideea că “toţi suntem unul” dar care nu poate fi menţinută constant. Şi aceste ultime cuvinte cred că descriu destul de bine situaţia momentană incertă a artiştilor din fabrica “Flacăra”; ei se află într- o stare de incertitudine ce tinde să devină cronică, continuă să fie o sumă de individualităţi şi nu se constituie într-un grup, deşi din discuţiile cu ei a reieşit faptul că ar dori acest lucru şi conştientizează că numai dacă se organizează sub o formă juridică pot schimba oarecum raportul de forţe în relaţia cu proprietarii fabricii. In studiul său, Virno reia şi diviziunea aristoteliană a experienţei umane: muncă (poiesis), acţiune politică( praxis) şi Intelect. Aşa cum anticipa şi Hannah Arendt, în spaţiul de producţie post-fordistă munca a luat tot mai mult din caracteristicile şi atributele acţiunii politice, iar integrarea artistului în producţia socială a capitalismului post-fordist vine ca o consecinţă logică a acestei tendinţe.

De asemenea am urmarit până acum cu atenţie relaţia dintre artist şi spaţiu şi modul în care halele fostei fabrici “Flacăra” sunt reconstruite social, artiştii intrând într- un proces de producţie socială a spaţiului, ce înseamnă “transformarea efectivă a spaţiului în scene şi acţiuni care dau sens simbolic – prin schimburile sociale ale oamenilor, prin amintiri, imagini şi utilizare cotidiană a scenei materiale”(Low;2000). Aşa cum spune acelaşi autor “o teorie antropologică eficientă a spaţializării culturii şi experienţei umane trebuie să integreze perspective ale producţiei spaţiale şi construcţiei spaţiului, atât prin contextualizarea forţelor care o produc cât şi prin arătarea oamenilor ca agenţi sociali care îşi construiesc propriile realităţi şi sensuri” (Low, 2000).

Până în momentul de faţă am reuşit să adun un numar destul de mare de observaţii, am reuşit să înregistrez de asemenea interviuri cu zece artişti, “inserţia” în teren nefiind deloc dificilă, poate chiar uşurată de faptul că aceştia încă nu sunt o comunitate, ci mai degrabă o sumă de individualităţi; deţin deasemenea câteva secvenţe filmate precum şi material fotografic. În perioada următoare intenţionez să mai inregistrez câteva interviuri cu foşti angajaţi ai fabricii, care sper să îmi ofere perspectiva lor asupra fabricii, asupra modului în care spaţiul de producţie socialist a facilitat închegarea unei comunităţi, dacă aceasta a rezistat şi în afara fabricii şi dupa ce aceasta a fost închisă. O altă direcţie care vreau s-o explorez, tot ca demers comparativ cu artiştii- subiecţi studiului meu- este să încerc să studiez o altă locaţie în care artiştii au încercat şi au reuşit să se adune într-o comunitate, anume Galeria “Tranzit”,situată în spatele complexului comercial “Sora”. Vreau astfel să explorez resorturile şi modul în care aceştia s-au organizat, încercând să găsesc astfel eventuale explicaţii pentru faptul că artiştii de la fabrica “Flacăra” nu au reuşit încă acest lucru.

Sunt conştient, şi cred că acest fapt reiese şi din întreaga mea expunere, de faptul că cercetarea mea este încă oarecum neclară şi poate că nu are încă o ipoteză şi o întrebare de cercetare binedefinite; trebuie să recunosc că într-o anumită măsură acest aspect mă nelinişteşte, însă pe de altă parte această stare de fapt este oarecum firească, mai ales pentru un novice în domeniu. Am lecturat câteva jurnale biografice în care câţiva mari antropologi relatează experienţa lor de teren, dificultăţile, atât de ordin conceptual cât şi cele pur fizice, pe care le-au întâmpinat. Mulţi mărturiseau că, dacă în perioada de pregătiri preliminare, tema de cercetare era clară, subiectul la fel, itinerariul conceptual părea firesc şi trasat în linii clare, în momentul în care se realiza inserţia în teren parcă totul devenea neclar, între teorie şi practică se naşteau adevărate prăpăstii, cercetătorul se simţea dintr-o dată dezorientat şi trăia experienţa unui străin pierdut într- un teren necunoscut, sălbatic şi inospitalier. Aşa cum spune Bourdieu, prn tentaţia de a interpreta practica, cercetătorul are tendinţa să includă în obiectul de studiu principiile relaţiei sale cu acesta.

In continuare aş dori să revin la ceea ce a reprezentat pentru mine miza acestui scurt eseu, anume relaţia cercetător- obiect de studiu, problematica obiectivităţii şi a perspectivei –dacă tot trebuie să fie una- din care cel dintâi trebuie să abordeze latura empirică a muncii sale. Consider, fără a avea pretenţia că chiar aşa stau lucrurile, că această problematizare a perspectivei este una vitală pentru un antropolog. Bourdieu a spus că demersul cunoaşterii sociologice implică în primul rând o încercare de auto- analiză, cercetătorul trebuind să se depersonalizeze şi să se analizeze, într-un mod aproape schizoid. Distanţându-se pentru a observa de undeva de sus realitatea., antropologul poate cădea în eroarea de-a constitui activitatea practică ca pe un obiect de observare şi analiză, ca pe o reprezentare. Cred că grăitor în acest sens este un fragment din “Outline of a Theory of Practice”, pe care, pentru a nu-i denatura sensul, o sa-l redau în engleză: “… there is nothing, for example, more likely to inspire in an outside observer the illusion of mechanical necessity than “forced” conversation, which, to perpetuate itself, must endlessly create and recreate, often ex nihil, the relationship between the interlocutors, moving them apart and bringing them together , constraining them to seek out points of agreement and disageement, with the same earnestness at once sincere and feigned, making them by turns triumph and retreat, arousing mock quarrels that are always on the verge of becoming real ones, but quickly settled by a compromise or a return to the safe ground of shared convictions.” (Bourdieu, 1977). Personal regăsesc aici parţial experienţa mea de “teren” de până acum şi cred că acelaşi lucru l-ar putea spune mulţi dintre novicii în sociologia empirică. Acest lucru ar putea fi spus, folosind metafora jocului, atât de dragă sociologului francez, prin ideea de a intra în joc, fiind purtat în ritmul său, dar fără a fi dus dincolo de el.

Această problemă fundamentală a obiectivităţii a fost prezentă în cadrele teoretice ale sociologiei încă de la începuturile sale. Astfel unul dintre “părinţii fondatori”, Max Weber, a acordat o importanţă deosebită acestei probleme impunând asupra sociologului, neutralismul axiologic, alte două obligaţii: să explice şi să conştientizeze clar etaloanele valorice pe baza cărora este analizată lumea şi din care derivă judecata de valoare şi, în al doilea rând, să reiasă clar din argumentare unde şi când sfârşeste în prezentare cercetatorul reflexiv şi lasă locul omului, cu idealurile sale.

Bourdieu consideră, la rândul său, că există trei tipuri de cunoaştere ştiinţifică: una fenomenologică – ce implică familiaritate, cunoaştere “la primă mână” a mediului, creearea unui adevăr pe baza unei experienţe directe-, o alta de tip obiectivist sau cum spune el “hermeneutica structuralistă” – care urmăreşte construirea relaţiilor obiective (economice, lingvistice ş.a.m.d.) care structurează realitatea şi reprezentarea practică- şi o a treia, pe care Bourdieu o numeşte “ teorie a practicii”. Aceasta din urmă transcende punctul de veedere al celorlalte două modalităţi de cunoaştere, punct presupus obiectiv, prin construcţia unui “principiu practic generativ” care situează cercetătorul în chiar momentul în care un fapt social are loc, sau altfel spus eliminând din gândirea sa coordonatele nord, sud, est, vest, care sunt înlocuite cu “în dreapta”, “în stânga”, “în faţa” şi “în spate”. Punând în relaţie astfel acestă abordare conceptuală cu problematica “punctului de vedere” antropologic, sinonim cu cel occidental, din studiile subalterne, pot afirma că, în ciuda barierelor conceptuale insurmontabile (imposibilitatea de-a construi- acest cuvânt singur stă dovadă incapacităţii noastre de-a elimina punctul de vedere occidental- Orientul altfel decât ca alteritatea imaginată de-a lungul istoriei), Bourdieu ne oferă câteva instrumente teoretice care ne pot ajuta, oferindu-ne posibilitatea “depăşirii” parţiale a barierelor propriului habitus, în încercarea cunoaşterii alterităţii, indiferent cum i-am spune: construire, deconstruire, ş.a.m.d. Un sprijin preţios în acest sens îl constituie şi abordarea Donei Haraway, care introduce conceptul de “situated knowledge”, încercând să găsească acea perspectivă din care ştiinţele sociale ar trebui să privească asupra lumii, acel “god trick” ce ne oferă posibilitatea de-a vedea totul de niciunde: “So, with many other feminists, I want to argue for a doctrine and practice of objectivity that privileges contestation, deconstruction, passionate construction, webbed connections, and hope for transformation of systems of knowledge and ways of seeing. But not just any partial perspective will do; we must be hostile to easy relativism~and holisms built out of summing and subsuming parts.”

În final vreau să fac o mărturisire. În primul rând trebuie să spun că unul dintre motivele pentru care m-am hotărât să urmez cursurile la specializările sociologie și antropologie este faptul că întâmplător, am dat peste o frază, scrisă de un filozof francez, despre care la momentul respectiv nu ştiam nimic, care spunea ceva de genul (reproduc din memorie): un sociolog este o personalitate duală, pe de-o parte implicat, angajat fizic în obiectul cercetării sale, pe de alta detașat. Totodată consider că, dacă mă diferenţiez cu ceva faţă de cel care intra acum trei ani pe porţile facultăţii, acest lucru este tocmai această problematică a obiectivării şi întreg lanţul conceptual care o însoţeşte. Aşa cum spunea Bourdieu: “adopting the point of view of the author’, as Flaubert put it, that is, in putting myself, in thought, in the place that he or she – whether writer or painter, or factory worker or clerk – occupies in the social world: the sense of apprehending an oeuvre and a life in the necessary movement of its realization and, in so doing, being able fo give myself an active appropriation of it, a sympraxis more than a sympathy, itself turned towards creation and action”.

Bibliografie

Boltanski, Luc & Chiapello, Eve. 2005. The New Spirit of Capitalism. Verso, Londra, UK.

Matei Candea. 2007. “Arbitrary Locations: in Defense of the Bounded Fieldsite.” Journal of the Royal Anthropological Institute. 13: 167-184.

Low, M., Setha. 2000. On the Plaza: The Politics of Public Space and Culture. University of Texas Press.

Pierre Bourdieu. 1977. Outline of a Theory of Practice. Cambridge: Cambridge UP. “The Objective Limits of Objectivism”, pp. 1-71

Pierre Bourdieu. 1993. The Field of Cultural Production. Essays on Art and Literature. Cambridge: Polity Press. “Flaubert and the Literary Field”, pp. 145-212.

Pierre Bourdieu. 2007. Sketch for a self-analysis. Chicago: The University of Chicago Press.

Paul Rabinow. 1977. Reflections on Fieldwork in Morocco. L.A.: University of California Press.

Max Weber. 2001. “Obiectivitatea.” În Teorie şi metodă în ştiinţele culturii. Iasi: Polirom.

Dona Haraway. 1989. “Situated Knowledges: The Science Question in Feminism and the Privilege of Partial perspective” in Primate visions : gender, race, and nature in the world of modern science, New York : Routledge.

James Clifford and George E. Marcus eds. 1986. Writing Culture. The Poetics and Politics of Ethnography. Los Angeles: University of California Press. [James Clifford – Introduction. Partial Truths, pp. 1-26].

Virno, Paolo. 2004. A Grammar of the Multitude: For an Analysis of then Contemporary Forms of Life. Semiotext(e), Los Angeles, USA

Creative Commons License
Eseu by Marcel Țăpuleasa, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.

Lasă un comentariu