Dualismul statului social: drepturi și responsabilități

Autoare: Lisia Pamfilie

Colourful overlapping silhouettes of business people with wheelchair user. Fully re-positionable elements

Abstract: Prezenta cercetare e concentrată în jurul statului social din România, care este dual în funcție de interese politice si economice. Utilizând tipologia lui Leitner, care vorbește despre politica socială în legatură cu spațiul privat și rolul familiei, voi urmări prin două tipuri de prestații sociale caracterul dual al statului social. Pe de-o parte identific politici care susțin preluarea responsabilității de îngrijire de către familie, iar pe de altă parte există politici care încurajeaza încredințarea îngrijirii către instituții ale statului. În acest sens, concentrându-mă pe rolul familiei, voi analiza ajutorul financiar pentru persoanele cu dizabilitate si sprijinul financiar în legătură cu creșterea copilului (concediul și indemnizația pentru creșterea copilului). Prin analiza de documente, urmăresc modificările legislative și motivațiile prezentate în expunerile de motive care întăresc discursul public cu privire la drepturi și justiție socială. De asemenea, analizez modul în care sunt construite aceste prestații sociale care devin accesibile pentru o categorie de populație, în timp ce alte grupuri sunt excluse.

 

Această cercetare are la bază tipologia pe care o construiește Leitner (1996) cu privire la politica socială. În îngrijirea copiilor și a persoanelor cu dizabilitate, unele state sociale doresc să accentueze responsabilitatea la nivelul familiei, în timp ce altele vor să reducă dependența de unele rude/părinți. Conform lui  Leitner (1996:39), există două direcții de politică socială: familiarism și defamiliarizare. Familialismul poate fi explicit, atunci când prin politică socială nu numai se încurajează asumarea îngrijirii de către familie, dar rudele sunt forțate să preia acest rol pentru că nu există alternative. Mai mult, exista unele state sociale care acorda subvenții si indemnizații pentru asumarea sarcinii de îngrijire a membrilor de familie, încurajarea în aceste cazuri fiind nu numai simbolică, ci explicită. Pe de altă parte familiarismul poate fi implicit deoarece nu există politică de familiarizare sau defamiliarizare, ci familia by default devine îngrijirorul primar. Familia, în aceste cazuri, este responsabilă de a găsi resursele necesare împlinirii rolului de îngrijire. Familiarismul opțional înseamnă că există politici familiariste și defamiliariste; invidizii pot alege să primească suport parțial, dar dreptul de a îngriji, chiar și la nivel discursiv, nu devine o obligație. Defamiliarismul reprezintă accesibilitatea la servicii de preluare totală a grijii de către stat sau piață. Statele sociale pot avea multiple direcții de politică socială în funcție de natura prestației și contextul economic.

Teza principală a autorilor care scriu despre dualizare este că acesta constituie un proces prin care (1) politicile sociale care servesc interesul lucrătorilor de pe piaţa primară a forţei de muncă, unde reglementările tripartite funcţionează, se consolidează (în special sistemul de asigurări), în timp ce (2) lucrătorii de pe piaţa secundară a forţei de muncă, cei cu contracte non-standard, precariatul, devin mai puţin protejaţi de politicile sociale, eventual incluşi în programe de „activare” a forţei de muncă (active labour market policies). Acestea însă nu oferă compensaţii financiare pentru poziţia lor dezavantajată în câmpul muncii. Redistribuţia verticală către categoriile vulnerabile în câmpul muncii este diminuată, serviciile pentru ei delegate către sfera privată (inclusiv familia). În logica dualizării politicilor sociale, ne aşteptăm ca politicile sociale adresate părinţilor angajaţi pe piaţa primară a forţei de muncă să fie consolidate, mai ales în condiţiile ratelor scăzute de fertilitate. În schimb, redistribuţia către categoriile vulnerabile pe piaţa muncii, adesea încadrate doar pe piaţa secundară, este redusă şi înlocuită prin măsuri de „activare” a forţei de muncă. Însă, există o categorie a cărei condiţie fizică şi/sau psihică nu permite angajarea. Aici apare un punct strategic în care logica dualizării şi logica (de-)familializării se întretaie şi poate avea consecinţe diferite în funcţie de modul în care statul îşi asumă sau nu responsabilitatea faţă de cei „non-productivi”: atât îngrijitorul, cât şi persoana îngrijită.

În continuare, voi analiza două prestații sociale din România care sunt distincte în ceea ce privește viziunea ideologică asupra rolului familiei în îngrijire și în acest sens identific o dualizare a statului social care are atât politici familiariste cât și defamiliariste. Pe de-o parte analizez sprijinul financiar pentru persoanele cu dizabilitate, iar pe de altă parte, îndemnizația și concediul pentru creștere a copilului.

Marian Preda în ‚Riscuri și inechități sociale’ (2009; 185-190) declară că în 1990 majoritatea persoanelor cu dizabilitate beneficiau de îngrijire în instituții, nu exista posibilitatea unei vieți autonome. Numărul celor cu dizabilitate a crescut considerabil din 1990 când erau declarate 73.000, 30% din ei fiind în instituții, iar în 2008 s-a ajuns la 630.000 și doar 3% mai erau în instituții. Această creștere poate avea mai multe explicății posibile; pe de o parte numărul situațiilor din 1990 era probabil mai mare, dar nu s-au declarat datorită stigmei și ruperii de familie, dar pe măsură ce starea economică s-a înrăutățit, tot mai mulți indivizi au apelat la autorități. Orientarea către prestații sociale este și o reacție la șansele mici  de angajare în muncă în condițiile unei piețe libere, competitive a forței de muncă.Pe de altă parte, presiunea asupra pieței muncii a fost redusă de încadrarea într-un grad de invaliditate însoțit de pensionare anticipată. S-au luat unele măsuri pentru a-i sprijini pe cei afectați; s-au inițiat unele centre de recuperare și terapie iar în cazul construcțiilor și amenajărilor s-au impus standarde care să permită accesul prin nesesitatea construirii unor rampe, locuri de parcare. Legea 448/2006 încurajează angajarea persoanelor cu dizabilitate, firmele primind stimulente fiscale și alte beneficii economice (dar si penalizări dacă nu angajează), s-au creat condițiile de a avea asistenți personali care vor fi angajați ai primăriei conform legilor 427/2001 și 463/2005 și s-au clarificat criteriile pe baza cărora se stabilește încadrarea într-un grad de invaliditate. Dacă încadrarea se face la gradul 1, cel grav, atunci Comisia de Evaluare stabilește dacă e necesar un asistent personal, deși încadrarea într-un astfel de grad înseamna că individul nu-și poate purta de grijă. Persoanele cu dizabilitate primesc o îndemnizație lunară care în ianuarie 2009 reprezenta 49% din salariul minim pe economie la care se adaugă salariul asistentului personal, dar în cazul în care beneficiarul nu e încadrat la un grad grav sau comisia decide că nu e nevoie de asistent personal, singurul venit e îndemnizația.

Pentru a înțelege politica socială din România, e necesară umărirea modificărilor care au apărut în ceea ce privește redistribuția în contextul îmbătrânirii populației și a unei permanente austerități (Bonoli&Natali, 2012). Prin reformele de austeritate se încearcă reducerea permanentă a cheltuielilor sociale pentru a minimiza un risc viitor, de exemplu o criză a sistemului de pensii, deoarece se calculează că invidizii încadrați în muncă nu vor reuși să susțină pensiile cohortelor anilor 67-70. În plus, practicile de reforme sunt depolitizate, deoarece modul de guvernare se autolegitimează ca fiind rațional.

Sprijinul financiar pentru persoanele cu dizabiliatate este un tip de politică socială care poate fi încadrată la un familiarism implicit, deoarece valoarea prestației este mică și nu permite ca persoana cu dizabilitate să aibă autonomie. Până la urmă familia va continua să aibă, in mod implicit, rolul de a sprijini persona cu dizabilitate. Legea 446/2006 spune despre îngrijirea persoanelor cu dizabiliate încadrate la un grad care necesită îngrijire permanentă că „asistentul personal poate fi chiar una din rudele persoanei cu handicap sau poate fi un asistent personal profesionist”. Alternativa unui asistent personal profesionist este mai degrabă puțin probabilă datorită condiționărilor existente în lege pentru a dobândi acest statut. De exemplu, un asistent personal profesionist trebuie să locuiască cu persoana pe care o îngrijește, dar are posibilitatea să îngrijească mai multe persoane, dacă acestea au aceeași rezidență. Astfel, din punct de vedere economic și birocratic este mai degrabă ca un asistent personal profesional să lucreze într-o instituție, decât la un domiciliu. Această formă de îngrijire este implicit preluată de familie, iar în cazul în care nu există rude care să își asume acestă responsabilitate, persoana cu dizabilitate este instituționalizată.

O politică de defamiliarizare în cazul îngrijirii unei persoane bolnave sau cu dizabilitate înseamnă că cei într-o situație dependentă au acces la servicii ambulatorii la propria rezidență sau în apropierea acesteia, care face posibilă o viață care nu se bazează în întregime pe grija oferită de un membru al familiei, și posibilitatea acelui membru de a se încadra pe piața muncii cel puțin part-time. În ceea ce privește tipul de politică cu privire la îngrijirea persoanelor cu dizabilități, cel mai adesea întâlnim o politică în care un membru de familie este numit drept asistent personal, care primește o idemnizație financiară. Prin acest tip de politici familiariste, nu doar că se încurajează ci, devine aproape obligatoriu ca un anumit membru din familie să își asume îngrijirea persoanei cu dizabilități în lipsa de alternative. Există asumpția că e o datorie morală a rudelor de a prelua responsabilitatea față de persoana cu dizabilitate sau bolnavă. În urma demersului de cercetare calitativă, bazat pe interviuri semi-structurate, politica de familiarism se poate observa prin preluarea responsabilității de îngrijire a persoanei cu dizabilitate de către familie deoarece nu există servicii sociale care să ofere asistență persoanelor cu dizabilitate nici pentru adulți, nici pentru copii. Membrii familiei care își asumă îngrijirea sunt angajați ai primăriei ca asistenți personali în unele cazuri, iar în altele conform asumpției morale, îngrijesc persoanele cu dizabilitate fără să primească o remunerație. În ambele cazuri, cei implicați în sectorul îngrijirii sunt deconectați de la locuri de muncă de pe piața economică deoarece nu se pot desprinde total de mediul rezidențial sau de persoana îngrijită. Beneficiarii de îngrijire personală au nevoie de asistență permanentă datorită faptului că nu pot fi lăsați singuri deoarece pot pune în pericol sănătatea lor și a celor din jur, exemplificând situații în care erau pe punctul de a începe un incendiu datorită folosirii necorespunzătoare a aragazului sau și-au provocat arsuri.

Îndemnizația și concediul pentru îngrijirea copilului pe perioada unui an s-au introdus în România în anul 1990, care in 1997 s-a prelungit până la 2 ani. Înainte de criza economică s-a introdus stimulentul de inserție pentru părinții care se întorc la locul de muncă înainte de un an, până la împlinirea de 2 ani a copilului. În perioada de criză economică, în 2011 (Legea 132/2011) s-a diminuat cuantumul îndemnizației cu 15% și apar reforme care încurajează introducerea femeilor în câmpul muncii. De asemenea, angajatorului îi este interzis să concedieze o persoană care este în concediu sau după ce revine la muncă în următoarele 6 luni. Deoarece există politici care susțin îngrijirea copilului de către familie, dar în același timp există și remunerații care motivează unii părinți să transfere grija asupra creșelor, putem spune că România se încadrează la un familiarism opțional selectiv. Întrucât creșele în mediul rural nu există, iar în mediul urban depind de locul de muncă al părinților, o parte din familii nu beneficiază de opțiuni de transferare a ingrijirii. Cei care sunt încadrați în muncă au prioritate pentru locuri la creșă, dar pentru a găsi un loc de muncă, un părinte are nevoie de aranjamente stabile care să preia îngrijirea. Acest paradox este descris dintr-un interviu prezentat de Eva Fodor (2014:388) care enunță experința unei mame dintr-un oraș care încerca să găsească loc de muncă și un loc la creșă pentru copil: „Am găsit un loc de muncă și am înscris-o pe Ana și ea a fost pusă pe lista de așteptare; până a primit un loc la creșă, jobul meu devenise indisponibil.” În expunerea de motive a Legii 261/2017 se spune cu privire la această prestație socială că „România are un program generos, mai generos decât Austria, Belgia și Germania” exemplificând plafoanele maxime din aceste țări și ulterior introducerea lui și în România.

Introducerea temporară a plafonului maxim de 8500 de lei pentru îngrijirea unui copil a fost de 6 ori mai mare decât salariul unui îngrijitor al unei persoane cu dizabilitate. Pentru fondurile de redistribuție e o decizie economic rațională ca femeile să se încadreze în câmpul muncii deoarece presupune mai puține costuri. Pe lângă aceasta organizarea politică a părinților cu copii spre deosebire de cea a persoanelor cu dizabilitate explică o parte din diferența monetară dintre cele două prestații sociale. Miza electorală în cazul familiilor cu copii face ca munca să apară ca un drept și să existe opțiunea de a îngriji un copil sau de a fi încadrat în câmpul muncii. Pentru persoanele cu dizabilitate, miza electorală este scăzută deoarece ei reprezintă o minoritate, iar munca de îngrijire a acestora e considerată responsabilitatea morală a familiei.

Bibliografie:

Bonoli, G. and Natali, D. (2012) The Politics of the New Welfare State

Fodor, E., Kispeter, E. (2014) Making the reserve army invisible: Lengthy parental leave and women’s economic marginalization in Hungary, in European Journal of Women’s Studies, vol 21, pp 382-398

Leitner, S. (2003) Varieties of Familiarism: Developing Care Policies in Conservative Welfare States, in European Societies, vol. 4 pp. 353-375

Preda, M. (2009) Riscuri și inechități sociale în România,  pp. 185-205

Expunere de motive a Camerei Deputaților a Legii 261/2017

Expunere de motive a Camerei Deputaților a Legii 132/2011

CC BY-SA 4.0 This work is licensed under a Creative Commons Attribution-ShareAlike 4.0 International License.