Autor: Eugen Muravschi

 

O societate cyborgică

Cybsoc este un cuvânt inexistent deopotrivă în română și în engleză. În cea de-a doua, există însă ca abreviere pentru The Cybernetics Society din Regatul Unit. Pentru eseul de față, am folosit cybsoc în titlu ca un joc de cuvinte bazat pe (1) înlocuirea în ”cyborg” a lui ”org” pentru ”organism” cu ”soc” pentru ”societate” și (2) inspirat de INGSOC-ul lui Orwell, referindu-mă la o dimensiune fundamentală a societății și anume la capacitatea de a transforma mediul înconjurător (nu în sensul ecologist) pentru a-l încorpora în propria sa structură. În cartea sa ”Natural-Born Cyborgs”, Andy Clark (2004) extinde noțiunea de cyborg dincolo de dimensiunea fizică (implanturi, proteze, etc.) și se referă la relația om-tehnologie și potențialul ei transformator. Clark (2004) se concentrează pe biologic și psihic, deci pe individ. Eu voi încerca, împrumutând de la Latour (2000) și cheia sa berlineză, să aplic perspectiva lui Clark (2004) la nivel social: la fel cum indivizii sunt ”cyborgi naturali”, societatea în ansamblu este un sistem de tip cyborg, această caracteristică fiind una fundamentală[1]. Pentru discuta relația dintre om și tehnologie, societate și tehnologie, oameni și non-oameni[2],  voi detalia și compara pozițiile lui Clark și Latour, însă voi folosi drept punct de pornire un caz istoric concret: mașinismul și utopia tehnică/tehnologică din Rusia post-revoluționară. 

 

Mașinismul sovietic

Raportul dintre om și mașină a cunoscut schimbări mareice de-a lungul istoriei: cine modelează pe cine, care sunt granițele, cum se mișcă acestea, etc. Dacă astăzi vorbim de dispozitive din ce în ce mai inteligente, roboți antropomorfi și singularitate, vorbim despre o tehnologie inspirată de om și biologie. În Rusia anilor ’20-’30, o astfel de idee era considerată primitivă. După cum arată Stites (1989), oamenii erau cei care trebuiau să urmeze modelul mașinilor. Această ideologie, deși nuanțată în stil sovietic, nu a fost însă originală, ci a avut la bază importuri precum Taylorism și Fordism, adică omul modelat după mașină s-a bucurat de perioada sa istorică de glorie nu numai în Rusia. Ceea ce a făcut ca Rusia să fie un caz mai interesant a fost contextul socio-istoric: o populație urbanizată peste noapte, cu un mod de gândire, trai și lucru specifice vieții la sat, în stepe întinse cu ierni foarte lungi. În unele momente, Stites pare a apela la un fel de determinism ecologic și istoric pentru a descrie solul în care a picat sămânța mașinismului, care a catalizat formarea unor elite și grupuri de activiști ce propăvăduiau eficiența (prin mașinism) ca scop și mijloc de a obține bunăstare, justiție socială, egalitate. Trăsăturile ”naționale” precum lenea, moleșeala, dezorganizarea, indiferența, nichevo-ismul, erau puse în contrast cu eficiența, productivitatea, perfecțiunea mașinii. Era un model foarte mecanicist, chiar dacă în utopiile sale Alexei Gastev imagina uneori o lume condusă de mașini, implicit inteligente, inteligența acestora era un fel de raționalitate matematică la fel de mecanică. Deși Stites o descrie drept un amestec de mașinism și conștiință umană, scopul amestecului pare a fi mai mult să transfere calitățile primului asupra celei de-a doua. În mod ideal, nici nu ar fi fost nevoie de o altfel de inteligență pentru că întreaga lume ar deveni o mașinărie unică, imensă (sau cel puțin ar fi organizată, ar funcționa ca una). Ce consider a fi interesant este faptul că ”pentru Gastev, mașina dobândește o viață care-i dă nu numai puterea de a produce și îmbogăți, ci de a antrena, a inspira și a organiza” (Stites, 1989:154), are ”puterea de a crea și a remodela gândirea, munca, gesturile” (Stites, 1989:164). E vorba de o putere creativă și activă care se manifesta nu numai ideologic, ca ideal, ci practic, zilnic, prin interacțiunea oamenilor cu mașina.

 

Mașinile ca agenți

Pentru a înțelege cum puteau niște mașini, niște obiecte pînă la urmă, să aibă o putere socială activă, creatoare[3], ar trebui să revizuim rolul care le-a fost atribuit în mod tradițional obiectelor de către sociologi, antropologi și filozofi. Un exercițiu excelent în această privință este textul lui Bruno Latour – The Berlin Key or How to Do Words with Things. Latour (2000), într-un stil foarte ludic, deconstruiește dihotomiile obiect – subiect, tehnologie – societate, acceptând provizoriu doar distincția oameni – non-oameni, însă chiar și aceasta este secundară unității reale de analiză: relațiile, asocierile, traiectoriile.     Elementele conținute în aceste lanțuri relaționale, ne spune Latour, pot fi schimbate, eliminate, modificate. Astfel, în loc să cercetăm natura acestor elemente (în cazul cheii berlineze: e vorba de tehnologie, de relații sociale, de semne, de toate astea?), ar trebui să ne uităm la relațiile în care sunt prinse aceste elemente. Din această perspectivă, el admite rolul de mediere al ”obiectelor” și al tehnologiei, dar operează o distincție importantă între intermediar și mediator. Intermediarul doar transmite, exprimă, reifică, etc., fără a transforma informația, pe când mediatorul face asta: participă la crearea sensului, îl transformă și modifică. Avînd aceste cărți pe masă, să revenim la mașinismul sovietic și să-l privim prin lentila lui Latour. Mediatorul lui este deopotrivă scop și mijloc. Mașinile și mecanizarea, la fel, reprezentau totodată societatea perfectă a viitorului (scop), dar și calea către acest viitor (mijloc). Asemenea cheii berlineze, mașinile lui Gastev sunt relații sociale, moralitate, legi, dar din oțel. Mediatorul, ne mai spune Latour, ”nu încarnează relații de disciplină, ci le produce, le formează” (2000:19). Gândindu-ne la celulele Ligii Timpului și a Institutului Central al Muncii din Rusia post-revoluționară, la muncitorii al căror braț era antrenat de o mașină până deveneau singuri capabili de anumite mișcări, vedem că Latour avea dreptate într-un sens foarte direct și literal. Stites îl citează pe Gastev: ”piatră, metal și muncitori sunt amestecați într-un vortex” (2000:150), adică nu mai pot fi separați, formează, dacă nu un tot întreg, cel puțin o rețea de relații din care nu mai putem separa sau distinge elementele constituente: limita dintre muncitor și metal, dintre administrator și cheia berlineză nu mai e atât de ușor de trasat.

 

Cyborgi și transumanism

Scrierile lui Gastev sunt utopice, iar eseul lui Latour poate fi considerat doar teorie sau interpretare, însă estomparea granițelor dintre oameni și non-oameni este ceva cît se poate de real. Clark (2004), în textul pomenit în introducere, ne prezintă un scurt istoric al cyborgilor, pornind de la șoarecele cu o pompă homeostatică atașată, implanturile auditive care se conectează direct la creier, experimentele profesorului Warwick[4], dar terminând cu… noi toți, se pare. Deși cyborg în sensul convențional, popularizat de SF, se referă la oameni cu diverse implanturi, proteze, adaosuri mecanice/electrice/robotice, Clark argumentează că lucrul care ne fascinează la cyborgi este integrarea profundă a omului cu tehnologia și potențialul ei transformator, când nu mai este clar unde se termină biologicul și unde începe tehnologicul. Deși imaginea a omului pe jumătate robot (Robocop) este desigur spectaculoasă, Clark afirmă că integrarea profundă și transformarea rezultată nu necesită în mod neapărat vreo modificare corporală. Dimpotrivă, inspirându-se din ideea de ”ubiquitous computing” a lui Mark Weiser, Clark (2004) arată că integrarea perfectă este tocmai cea invizibilă: un obiect cu uzul căruia suntem într-atât de familiarizați încât nu-l vedem, în sensul că nu-i mai acordăm o parte din resursele conștiente ale creierului. Clark face o comparație interesantă cu biologia umană: noi nu suntem conștienți de fiecare parte a corpului nostru, nu coordonăm conștient funcționarea acestuia, nici măcar mișcarea mâinii nu o controlăm în detaliu. Unul din lucrurile la care se pricepe foarte bine creierul uman e să delege sarcini, fie că e vorba de părți biologice ale organismului, fie că e vorba de obiecte și structuri din afara acestuia, începînd de la primele instrumente din piatră/lemn/os, până la calculatoarele moderne (sau supercalculatoarele, care sună și mai impresionant). Această abilitate atât de bine dezvoltată și intens utilizată este ceea ce ne face ”natural-born cyborgs”, după Clark. Lucruri aparent simple pe care le folosim zilnic au, de fapt, o importanță enormă pentru modul în care gândim să trăim. Un exemplu este scrisul (Ong:1982), fără de care nu ne prea putem imagina civilizația. Alt exemplu este ceasul, un caz interesant fiind cel descris de Stites (1989) despre Kerzhentsev și Liga Timpului, membrii căreia purtau ostentativ ceasuri mari de mâna. Ceasul însemna modernitate, eficiență, stăpânirea timpului. Un om cu ceas e mai mult de cât un om, el e un stăpân al timpului. Altfel spus, este un cyborg foarte puternic. Din această perspectivă, putem spune că promotorii mașinismului din Rusia post-revoluționară își doreau să devină și să-și transforme conaționalii într-un nou model de cyborgi, iar metoda aleasă era integrarea prin imitare (a mașinilor).

Dacă e să acceptăm ideea lui Clark, conform căruia ”cogniția umană subzistă într-o arhitectură hibrid extinsă (care include aspecte ale creierului și ale învelișului cognitiv tehnologic în care creierele noastre se dezvoltă și operează)” (2004:33), atunci istoria speciei umane este o istorie a extinderii acestei arhitecturi hibride atât în interior, cât și în exterior, fie că e vorba de scris, ceas, managementul științific al muncii sau cheie și broască. Omul a devenit din ce în ce mai mult. În timp, a devenit din ce în ce mai conștient de propria sa evoluție, întâi istorică, apoi biologică, iar mai nou cyborgică. Chiar dacă ideea lui Clark (2004:23) nu e neapărat acceptată în întregime și pe larg, apariția curentului transumanismului este o dovadă a faptului că oamenii devin conștienți de potențialul lor de cyborgi și sunt dispuși să-l valorifice, chiar dacă asta presupune trecerea Rubiconului dintre uman și non-uman. Ei își deschid corpul și mintea pentru tehnologie și pentru a fi transformați. Fiecare descoperire sau invenție creează noi posibilități, noi scenarii, noi transformări, noi dileme etice și morale. Nu în zadar Latour scrie că sensul nu precede dispozitivele tehnologice. Am putea să facem o concesie și să admitem că literatura SF de anticipație chiar a anticipat diverse lucruri atât în plan tehnologic, cât și al problemelor etice sau morale implicate[5]. Dar chiar și cei mai vizionari autori nu au făcut decît să proiecteze în viitor tendințe deja actuale, deși putem admite că unii au reușit să influențeze dezvoltarea ulterioară a unor ramuri ale științei sau ale tehnologiei.

Unul dintre cele mai interesante concepte legate de transumanism este singularitatea: momentul ipotetic cînd va apărea o inteligență artificială supra-umană. La prima vedere, ideea pare a ține mai mult de domeniul SF, însă este un aspect luat în serios de multe persoane. Există chiar forumuri anuale dedicate acestei teme. Spre exemplu, un prieten programator m-a asigurat că în viitor roboții vor înlocui oamenii, iar calculatoarele sunt următoarea etapă a evoluției umane. În cinematografie, tema inteligenței artificiale a fost folosită pentru a explora din diferite perspective granița dintre uman și non-uman în filme precum 2001: A Space Odyssey, A. I. Artificial Intelligence, sau, mai recent, Her. Un film care se anunță promițător este Transcendence, despre conștiința unui om care e încărcată online. În literatură, trebuie să-i fac publicitate lui Jane din Speaker for the Dead, care e o entitate inteligentă născută în rețeaua cosmică de calculatoare. Un alt exemplu strălucit ar fi cel al omenirii unite într-o conștiință universală cu un supercalculator al viitorului din povestirea lui Asimov The Last Question.

 

Trans-social

Îndemnul lui Latour este oarecum asemănător cu cel al lui Clark: el cere recunoașterea societății drept o arhitectură hibridă socio-tehnologică. La fel cum Clark pune la îndoială viabilitatea unui ”eu” în afara arhitecturii extinse individuale, am putea să ne îndoim de existența societății în afara oricărui fel de tehnologie sau cultură materială, sau, altfel spus, de existența socialului pur, separat de tehnologia pură. Societatea și tehnologia sunt întrepătrunse, relațiile de influență intens bidirecționale. Rețelele de telecomunicații, mijloacele moderne de transport, energia atomică, tot felul de alte infrastructuri, aparatele medicale, etc., nu sunt doar elemente auxiliare sau de fundal ale societății, ci participă activ la procesele sociale. Rețelele de socializare au schimbat (spre bine sau spre rău, dar au făcut-o) modul în care interacționează lumea, dar și modul în care selectăm informația. Într-un TED Talk, Eli Pariser vorbește despre pericolele așa-numitului ”filter bubble”. Filtrele sunt metoda prin care Google sau Facebook ne urmăresc interesele (ce pagini vizităm, pe ce linkuri apăsăm, unde dăm like) pentru a ne oferi un ”conținut personalizat”. Toate bune și frumoase, nu? Pariser spune că nu. Cu toții avem, desigur, preferințe în diferite domenii, dar algoritmii de filtrare ar putea, în baza acestor preferințe, să ne izoleze de altfel de informații: în cazul lui Pariser, a observat că nu-și mai vedea prietenii conservatori pe Facebook pentru că algoritmul de filtrare a decis că sunt ”irelevanți intereselor sale”. Pericolul pe care îl denunță Pariser este astfel izolarea informațională și ignoranța ce poate rezulta de aici. Partea care mă interesează mai mult aici este comparația pe care o face între vechii ”paznici umani ai informației” (human gatekeepers) și noii paznici algoritmici și finalul discursului în care face un apel către angajații Google și Facebook să dezvolte noi algoritmi cu ”etică încorporată” (embedded ethics) și ”un simț de responsabilitate civică”. Algoritmi – cu etică și responsabilitate civică. Scenariile lui Gastev în care mașinile erau înzestrate cu funcția de conducere a societății nu mai par atît de utopice. Azi vorbim de algoritmi care controlează fluxurile de informație la care avem acces (și e doar un exemplu, probabil nici măcar cel mai spectaculos). Algoritmi care ne evaluează (ar fi destul de controversat să spunem că ne judecă) și decid pentru noi ce și cine e important sau interesant. Acești algoritmi sunt niște mediatori, în sensul lui Latour, care exercită un control asupra relațiilor sociale, pe care le modifică. Partea și mai interesantă e că vrem să-i înzestrăm cu trăsături social-umane dezirabile, pe când Gastev le dădea putere mașinilor tocmai pentru eficiența și raționalitatea lor care depășeau imperfecțiunile umane psihologice și sociale. Chiar dacă învățăm treptat să oferim tot mai multă putere obiectelor tehnologice[6], facem asta cu o condiție: ca ele să devină tot mai asemănătoare nouă (dar să rămână totuși mai bune, mai performante). Într-un fel, putem spune că vrem ca tehnologia să producă un surogat pentru super-oamenii în care nu mai avem răbdare să evoluăm. Arhitectura socio-tehnologică în care trăim se extinde și se complică încât suntem nevoiți să mizăm tot mai mult pe non-oameni. Deși intensificarea acestui proces este de natură recentă, procesul în sine nu este nou. Ca cyborgi naturali, am construit încă de la început o societate care a păstrat această capacitate cyborgică de a încorpora, de a integra și a se integra cu mediul înconjurător, de a delega funcții și roluri. Nu există social și tehnologic aparte și n-au existat niciodată. Într-o manieră asemănătoare recunoașterii dimensiunii cyborgice a oamenilor și a acceptării (posibilității) unui viitor transumanist, trebuie să recunoaștem o dimensiune identică a societății și perspectiva unui viitor trans-social, cu atât mai mult cu cât la nivel social s-ar putea să fim mai avansați în direcția aceasta decît la nivel individual. Chiar dacă Ingsoc-ul lui Orwell a rămas o distopie literară, Cybsoc-ul pare a fi viitorul. Dacă e utopie sau distopie, rămâne să vedem.

 

Bibliografie:

Latour, B. (2000) The Berlin Key or How to Do Words with Things. În Graves-Brown, P. M. (ed.) Matter, Materiality and Modern Culture, pp. 10-21. Routledge;

Clark, A. (2004) Cyborgs Unplugged. În Clark, A.; Natural-Born Cyborgs: Minds, Technologies, and the Future of Human Intelligence, pp. 13-34. Oxford University Press;

Pariser, E. (2011) Beware online ”filter bubbles”. Video: http://www.ted.com/talks/eli_pariser_beware_online_filter_bubbles.html [accesat vineri, 07.02.2013]

Stites, R. (1989) Man the Machine. În Stites, R.: Revolutionary Dreams: Utopian Vision and Experimental Life in Revolutionary Russia, pp. 145-164. Oxford University Press.



[1]   Evit să folosesc adjectivul ”naturală” întrucât ar forma o combinație neobișnuită cu ”societate”, dar sensul intenționat este același cu cel din sintagma lui Clark. Imitându-l pe Huizinga, aș putea vorbi de ”elementul cyborg al societății”.

[2]  Din păcate pentru mine, limba română a înzestrat deja termenul de ”neom” cu un sens prea frumos pentru a i-l fura și voi traduce non-human al lui Latour prin non-om, oricât ar fi de lipsit de farmec și gust. Pentru a compensa, voi prefera pluralul, care sună mai tolerabil.

[3]  Ceea ce confrații noștri anglo-saxoni ar numi ”agency”.

[4] Experimentul planificat în care Warwick și soția, având ambii dispozitive conectate la nervul mâinii, aflându-se unul în Londra, celălalt în New York, urmau să încerce să transmită semnale nervoase unul altuia, a avut loc și a fost un succes.

[5]  Astfel de formulări (distincția dintre ”dezvoltări tehnologice” și ”dileme etice și morale” au la bază, parțial, dihotomia denunțată de Latour între tehnologie și social, dar tradiția (inerția) și influența diverselor sale variații sunt încă greu de omis din discurs.

[6]  Să am iertare de la monsieur Latour, pentru ultima oară.

Creative Commons License
Cybsoc by Redacția, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License.

Lasă un comentariu