Comentarii pe marginea unei sinucideri

 Autor: Farkas Csaba

 

Societatea e nepăsătoare şi oamenii sunt reci şi cruzi sau există explicaţii pentru întâmplările petrecute la începutul anului 2011 în Marea Britanie?

În data de 6 Ianuarie 2011, apare o ştire pe canalul de televiziune Antena 3, şi mai târziu şi pe site-ul televiziunii, despre o femeie din Marea Britanie, care a anunţat pe site-ul de socializare Facebook că se va sinucide şi nici unul dintre prietenii ei nu a încercat să o ajute. Ştirea a creat senzaţie peste tot în lume şi indignare în diferite comunităţi care se asociau cu persoana decedată sau cu grupurile numite sau percepute din ştire.

Ştirea scurt anunţă câteva date importante pentru a schiţa situaţia. Femeia, pe nume Simone Back, în vârstă de 42 de ani, a postat pe site-ul de socializare Facebook mai multe mesaje în care şi-a dezvăluit intenţiile. Nici una dintre cei peste o mie (1000) de „prieteni” pe care îi avea în reţeaua respectivă nu a încercat să o salveze. Mama femeii care era grav bolnavă, a declarat că e supărat de faptul că ea neputânduse deplasa la apelul de ajutor primit prin sms de la fiica sa, dintre aşa zişii prieteni nimeni nu a încercat să o ajute. Poliţia Britanică a descoperit femeia după optsprezece ore de la cele întâmplate când mama sa a apelat la ajutor prin telefon.

Caz asemănător a fost şi cazul Kitty Genovese din 1964 din Queens, New York. Femeia de 28 de ani, a fost mortal înjunghiată de 17 ori la intrarea din bloc în Kew Gardens. Întâmplarea a fost ca majoritatea vecinilor, în număr de 38, să asiste într-o formă sau alta la eveniment, dar să reacţioneze mult dup cele întâmplate. Întrebarea care atunci a măcinat conştiinţa publică şi o macină şi azi la fiecare întâmplare asemănătoare este „cum pot persoane adulte şi conştiente, care au la îndemână telefoane sau alte metode de comunicare, să nu anunţe poliţia sau să ceară ajutor?”

Mulţi psihologi au dat vina pe influenţa televizorului, şi a imaginilor concentrate care pot produce efecte de hipnoză în care persoanele respective nu sunt conştiente de ceea ce fac. Alţii au dat vina pe diferenţele ce apar în comportamentul uman ca reacţie la urbanizarea excesivă. Mulţi au zis că în oraşele de provincie unde toţi cunosc pe toţi, o asemenea tragedia ar fi fost de neimaginat, dar în New York, unde aglomerarea e mare, oamenii devin insensibili şi nu mai sunt atenţi la vecinii lor. Iar alţii au explicat că reacţia poliţiei ar fi fost una rece şi nepăsătoare dacă s-ar fi făcut un anunţ şi ei nu ar fi reacţionat prompt. Alţii au afirmat că oraşele mari deja nu mai sunt comunităţi ci jungle, unde se duce o lupt pentru supravieţuire.

Dacă facem paralele între cele două cazuri vedem că au puncte comune. Una dintre ele este că se întâmplă o tragedie. În ambele cazuri o comunitate este implicat şi această comunitate nu reacţionează conform aşteptărilor publicului. O altă asemănare este faptul că publicul percepe problema dar explicaţiile sugerate dau vina pe problemele structurale şi morale ale societăţii, dar aceste explicaţii sunt insuficiente şi nu explică îndeajuns de bine fenomenul produs.

 În cazurile de faţă sa produs efectul Ringelmann, de lenevire socială. În următoarele o să încerc să arăt care sunt cauzele posibile care duc la apariţia acestui efect în cazul sinuciderii lui Simone Back.

Simone Back a postat pe Facebook mai multe mesaje în care şi-a anunţat intenţiile, şi acolo avea mai mult de 1000 de prieteni. Facebook este un site de socializare, unde oamenii se conectează cu prietenii pentru a ţine legătura cu ei, dar şi pentru a-şi satisface nevoile de afiliere, de securitate şi de stimă. Pe acest site se găsesc şi se organizează grupuri de diferite feluri şi ţeluri. De obicei persoanele se afiliază unor asemenea grupuri din conformitate faţă de prietenii pe care îi consider a fi modele sau lideri.

Cele peste 1000 de prieteni din lista lui Simone Back nu sunt toţi prieteni. Foarte posibil ca majoritatea acestor prieteni sunt mai mult simpatii decât prietenii. Analizând tipurile de grupuri care se pot forma, constatăm că un grup se formează între „două sau mai multe persoane care interacţionează şi care urmăresc scopuri comune, au relaţii stabile, sunt interdependente şi î-şi dau seama că formează un grup” (Baron & Byrne, 2001). Interacţiunile repetate de-a lungul timpului transformă relaţiile interpersonale în reţele de relaţii stabile. Relaţiile personale stabile se pot transforma în ierarhii, în statuturi, în roluri. (Postelnicu, 2010)

Presupun că având peste 1000 de prieteni, acest lucru e improbabil. Simone Back poate a interacţionat dealungul timpului, consecvent şi stabil cu mai multe persoane, dar nu cu toţi cei 1000.

Aceste persoane nu toţi au fost în interacţiune şi dependenţă reciprocă. Desigur că unii se cunoşteau între ei, dar nu toţi se cunoşteau între ei, chiar nu se cunoşteau nici mediat de Simone şi cu siguranţă nu erau în dependenţă reciprocă. Din aceste cauze e foarte posibil că nu aveau nici o sarcină comună. Dacă ne gândim la faptul că site-ul de socializare propune ca sarcină comună, întreţinerea relaţiilor interpersonale, atunci acesta este şi scop dar şi punctul de plecare a organizării grupului. Când în alcătuirea unui grup ne referim la o sarcină comună atunci cei implicaţi îşi construiască o conştiinţă aparte, un sentiment de „noi”. Acest lucru e greu de realizat în grupuri special destinate acestui lucru, ca de exemplu armata, unde se lucrează pe grupuri mici şi nu deodată cu grupuri cu volum de peste 1000 de persoane.

Volumul mare de persoane pune problema diversităţii relaţiilor interumane, care implică o diversitate de grupuri care se pot forma. Grupurile se pot forma după natura relaţiilor, după rolul pe care grupul are în viaţa individului, după statutul oficial, după statutul ontic sau după modul de apariţie.

Se pot forma grupuri mici, grupuri medii, grupuri mari, grupuri primare, grupuri secundare, pot fi grupuri formale, nominale, virtuale, grupuri de apartenenţă , grupuri de referinţă, grupuri planificate.

Pe site-ul Facebook grupurile sunt virtuale, dar asta nu înseamnă că unele dintre ele nu se regăsesc şi în viaţa reală, cum ar fi grupurile de referinţă sau cele planificate. E puţin probabil, ca Simone să fi avut peste 1000 de prieteni cu care să fi avut o asemenea relaţie. E mai probabil, că aceşti peste 1000 de persoane să fi avut relaţii diferite şi să se fi organizat în mai multe tipuri de grupuri, majoritatea fiind în stadiul emergent, fiind prietenii contextuale sau auto-organizate.

Aceste grupuri se formează pe baza dispoziţiilor interne, din cauza atracţiei personale sau sunt situaţii constrângătoare care îi fac pe oameni să se asocieze pentru a realiza un obiectiv comun.

 Majoritatea acestor relaţii este temporară şi grupurile sunt slabe din punct de vedere coeziv. Aceste relaţii se pot formaliza în timp şi se pot transforma într-o structură formalizată (Postelnicu, 2010b), dar site-ul de socializare fiind un grup virtual şi volumul mare a cunoscuţilor face ca acest lucru să fie improbabil sau cu şanse minime de realizare.

Structura unui grup reprezintă relaţiile dintre membrii grupului. Fiecare membru a grupului respectiv î-şi caută un loc în grup. Aceste poziţii sunt asociate cu anumite roluri care au un set de cerinţe pe care individul trebuie să le respecte. Unele poziţii sunt explicitate altele se negociază. Aceste poziţii şi rolurile aferente au asociate cu ei un prestigiu, care nu este distribuit egal în grup. Astfel unele poziţii şi roluri sunt mai apreciate şi mai dorite de membrii grupului, ce produce un status, o preţuire a resurselor ataşate poziţiei respective.

Tot aici trebuie să precizăm că indivizii nu se comportă haotic într-un grup. Regulile sunt explicite sau implicite şi ele reglementează comportamentul din grup. Acceptarea şi respectarea acestor norme reprezint o condiţie de bază a apartenenţei la grupul respectiv şi condiţionează dobândirea şi menţinerea calităţii de membru în grupul respectiv. (Postelnicu, 2010)

Fiind vorba de Facebook, presupunem că aceşti peste 1000 de prieteni au avut activităţi individuale în prezenţa (e adevărat, virtuală) a altora, care desfăşurau activităţi similare cu ale lor, adică postau mesaje, fotografii, commenturi – adică se preocupau de relaţiile interpersonale.

În urma mai multor experimente, realizate de Robert Zajonc în 1965, de Cottrell în 1968 şi de Michaels în 1982 sa concluzionat că simpla prezenţă a unor indivizi care nu evaluează performanţa nu e suficient pentru a produce efectul de facilitare. (Postelnicu, 2010)

În 1880, Max Ringelmann a efectuat un experiment pe muncitori Germani, care a arătat că în lipsa evaluării individuale, când muncitorii lucrează în grup, atunci le scade performanţa. El a dedus, că mărind volumul grupului şi evaluând grupul şi nu indivizii care compun grupul, se diluează responsabilitatea individual şi apare efectul de lenevire socială. Dacă contribuţia individului este identificabilă şi prezenţa celorlalţi creşte posibilitatea de evaluare, atunci intervine facilitarea socială, dar când contribuţia individuală nu este identificabilă şi scade posibilitatea de evaluare individuală, atunci apare fenomenul de lenevire socială. (Postelnicu, 2010)

Tot aici trebuie să amintim şi conformarea la grup prin complezenţă, când individul se conformează la cerinţele de grup ca să evite conflictul cu grupul respectiv, dar credinţele sale private nu se modifică.

Toţi aceşti factori se pun în discuţie când discutăm despre sinuciderea lui Simone Back şi de ce nimeni nu a reacţionat din peste 1000 de persoane, pe care le-a semnalat pe pagina sa de Facebook ca prieteni.

Lipsa datelor concrete şi lipsa unei analize face ca explicaţia să fie foarte probabilă şi posibilă, dar nu putem afirma cu certitudine ce şi cum sa întâmplat. Explicaţia foarte probabilă şi posibilă este că cei peste 1000 de prieteni semnalaţi să fie un grup virtual cu multe sub-grupuri emergente, cu foarte multe activităţi făcute individual în prezenţa virtuală a celorlalţi care ori desfăşurau activităţi similare ori, cu mare posibilitate desfăşurau activităţi care nu erau similare şi fără sarcini comune de realizat, aveau foarte multe legături slabe, chiar unidirecţionale şi temporare, şi aceste grupuri nu aveau conştiinţa de „noi” şi aveau şanse minime de formalizare.

Toţi aceşti factori contribuie la lipsa de identificare individuală şi la evaluării individuale, şi facilitează lenevirea socială. Putem presupune cu foarte mare probabilitate, că responsabilitatea de a ajuta şi de a da ajutor a fost diluată şi de volumul mare – de peste 1000 de cunoştinţe.

Grupul respectiv, de peste 1000 de cunoştinţe nefiind una formalizată, structurată şi explicită, nici prin normele ei şi nici prin existenţa sa înafara spaţiului virtual, se poate considera tot o cauză a diluării responsabilităţii la aflarea intenţiilor lui Simone.

În concluzie putem spune că cererea de ajutor şi declararea intenţiilor sinucigaşe trebuie făcut către grupuri formale, cum ar fi grupurile specializate pentru a da ajutor, care sunt organizate, în care normele sunt explicite, au ierarhie stabilit , unde indivizii din grup î-şi cunosc sarcinile pe care le rezolvă, şi sunt individual evaluate.

Cred că această ştire, cu toate că e tragică, poate fi interpretată ca studiu de caz şi se poate folosi ca model pentru analiza ulterioară a cazurilor similare.

Bibliografie:

 Antena, 3. (2011, January 6). A anunţat pe Facebook că se sinucide şi nici unul dintre prieteni nu a încercat să o ajute. În www.antena3.ro . Accesat pe 8 Ianuarie, 2011, de pe http://www.antena3.ro/life-show/bizar/a-anuntat-pe-facebook-ca-se-sinucide-si-nici-unul-dintre-prieteni-nu-a-incercat-sa-o-ajute-116283.html

 Postelnicu, C. (2010-2011). Cursurile 1 – 5. În Curs de Sociopsihologia Grupurilor. Cluj-Napoca: UBB.

 Robert A. Baron & Donn R. Byrne (2011). Mastering Social Psychology. New Jersey: Pearson.

CC BY-SA 4.0 This work is licensed under a Creative Commons Attribution-ShareAlike 4.0 International License.