Amintindu-ne de Florin Faje și de cursurile lui

 

 

 

Florin Faje

(15.10.1984 – 15.01.2020)

 

Text de Maria Martelli. (English Version Below)

Îmi amintesc foarte clar prima dată când Florin m-a impresionat, și știu că împărtășesc această amintire cu cel puțin încă o studentă din acel curs. Primul nostru seminar de sociologie, din primul an. Primul an de predare, ca lector, și al lui Florin. Veneam foarte puțini la seminare, nu citeam mai nimic din ce ni se dădea, și Florin a spus la un momentat: să vedem, oare de ce se întâmplă așa, care sunt cauzele? Știu că mă așteptam să zică ceva în ideea că nu citim că nu vrem, că nu suntem atenți, că suntem leneși, ceva care să indice că e vina noastră – pentru că în liceu așa e, e tot timpul vina ta dacă n-ai învățat. Dar el a spus total altceva, a spus că, având în vedere că studenții din anul întâi, în această cohortă, lipsesc în mod constant la primele seminarii, înseamnă că e ceva sistematic, ce nu le permite să se implice în studii. Să fie felul în care navighează noul oraș, birocrația studențească, campusul? Să fie nevoie de un timp de ajustare la un alt mod de predare și învățare? Îmi amintesc acest moment nu în detaliile lui spațiale – ora, culoarea cerului, unde stăteam pe scaun – , ci în felul în care a funcționat asupra gândirii mele: a însemnat una dintre cheile spre a înțelege și a căuta cauze structurale pentru comportamentele indivizilor, a nu aluneca în explicațiile ușoare precum vina individuală: că nu vor, nu știu, nu pot, ei, așa, unul câte unul. Chiar din primele seminarii cu el ne-a arătat cum poți gândi ca sociolog, împreună cu noi, studenții, nu împotriva noastră.

Cred că mi-am luat toate opționalele pe care Florin le-a predat, în ciuda faptului că uneori eram furioasă pe el. De ce eram furioasă? Pentru că vorbea mult pe aceeași ton, și era greu de urmărit uneori. Pentru că, în opinia mea, nu se străduia de fiecare dată să ne lase și pe noi să vorbim. Dar mai ales eram furioasă pentru că tot ceea ce preda și zicea era atât de interesant, dacă depuneai efortul să-l asculți. Și eu aș fi vrut să-l asculte toată lumea.

Îmi amintesc când am luat cursul de antropologii contemporane, un curs care urmărea antropologia corpului și a medicalizării. Știu că m-am gândit, efectiv: corpul, ce îmi pasă mie de subiectul ăsta? Uneori, trăitul într-o societate meritocratică post-iluministă te face să ai impresia că doar mintea contează. Dar cursul m-a capturat total, lecturile erau atât de interesante încât încă îmi sunt întimpărite în minte câteva: discuția despre grijă de la Annemarie Mol, felul în care ”pacientul”, văzut ca un ”client”, este pus într-o situație la fel de dificilă, deși diferită, de fosta paradigmă în care pacientul e la mâna doctorului, ca autoritate supremă. Apoi, corpul rasializat, obiectificat, și mai apoi discuțiile despre medicalizarea sărăciei, și fascinantele descrieri etnografice ale textelor. Inspirat și din prima lectură a cursului (Le Breton, David), a apărut un video animat despre cum cultura se imprimă aspra corpului. Din nou, mi-aș fi dorit ca (măcar) orice student la medicină să aibă acces la așa un curs.

La cursul de antropologie economică am descoperit că economia poate fi interesantă.  Felul în care călătoresc bunurile în mod global, în care prind semnificații locale, și cum există banii, cum funcționează, toate aceste lucruri, surprinzător (!!), nu se reduc la marco/microeconomie 101, nu sunt doar niște definiții despre ofertă și cerere și PIB. Am citit și cum ceva atât de comun ca zahărul, în analiza lui Sidney Mintz, te poate ajuta să înțelegi istoria ultimelor câteva sute de ani: urmărind cum producția și distribuția de zahăr a schimbat nu doar diete, ci întregi lanțuri de producție industrială, fiind prinsă adânc în demersurile capitalismului.

Cred că am făcut antropologie culturală în semestrul de iarnă, pentru că îmi amintesc să fie întuneric afară, și noi studenții, un pic adormiți, parcă pășeam prin mormane de zăpadă și când eram în clasă. Un curs despre intelectuali, elite, și producția culturală, în care citești Gramsci din a doua săptămână, nu se anunța a fi ușor. Discutam despre violența statului și violența mișcărilor muncitorești, despre masculinitatea minerilor și cum relaționau cu soțiile lor, când am avut o a doua revelație dintr-o interacțiune cu Florin. L-a întrebat: cum se face că noi, sociologi și antropologi, facem studii care confirmă tocmai stereotipurile astea despre oameni, cum că se comportă după standardele masculinității sau feminității, când, de fapt, ce știm și vrem să spunem e că ei nu sunt determinați să se comporte așa? Eram, emoțional, anxioasă, aproape că nu mai înțelegeam munca de sociolog. Și el a zis ceva de genul: Păi, tocmai, asta-i munca noastră, cum facem asta? Ceva ce m-a supărat pe moment, mi s-a părut că nu mi-a răspuns. Dar de fapt îmi răspunsese: parte din munca de sociolog/antropolog e să înțelegi cum se întâmplă ca lumea să fie așa cum este, de exemplu: care sunt sforile conceptuale care au fost trase pentru ca oamenii să internalizeze masculinitatea/feminitatea și să se comporte ca și cum ar fi absolut adevărată, ca și cum nu ar exista altă modalitate pentru ei de a se exprima. Încerci să prinzi realitatea, să ai o idee despre ce se întâmplă, și să cauți cum ce se întâmplă are niște cauze. Uneori trebuie să stai mult cu o idee ca să te prinzi cum funcționează, alteori ajunge o conversație cu un prof în care el îți întoarce întrebarea, simplificând-o.

Am adorat cursul de dezvoltare socială și globalizare pentru că, din nou, punea sub semnul întrebării ceva atât de clar în ordinea lumii: că dezvoltarea e întotdeauna bună și dezirabilă, și globalizarea la fel. Adevărul e că a studia sociologie e un drum lung de a dezvăța multe din lucrurile despre care credeai că sunt exact așa cum par și cum se spune că sunt. Cea mai bună parte a cursului ăsta e ireplicabilă: partea a doua, când am analizat infrastructuri de transport în România, și mai ales construirea autostrăzii de la Nădlac, unde Florin făcea teren antropologic (și despre care sunt atât de bucuroasă că există și o înregistrare audio).

Am adunat toate syllabusurile de la cursurile lui pentru că știu că mai rămâne atât de mult de învățat din ele și de la Florin. Fiecare nou aranjament al cunoașterii, sub formă de syllabus, cred că are alt impact, alt traseu, și acestea sunt variantele lui. Mai trebuie spus că Florin era atât de liniștitor ca coordonator de dizertație, că toate păreau atât de simple, aproape deja făcute, deja scrise, când mă vedeam cu el. Și mai e ceva, ceva esențial despre el: într-o conversație pe care am avut-o recent, în care îi spuneam că nu mă pot concentra să mă gândesc la cercetare și la doctorat, pentru că sunt prea îngrijorată de criza climatică, el a zis ei, da, e și asta un impediment. Dar uite, a zis: dacă trebuie să murim, de ce să murim cu disperare? De ce să nu mergem spre moartea asta cu bucurie, cu dans? Ce mai avem de pierdut, de ce să nu fim fericiți între timp?

 

 

Trei chei, prin care, cum spunea el, să ”dai seama” de lumea asta: prima, să vezi cauzele sistemice și să nu judeci sau blamezi individul. A doua, să știi să nu confirmi aceleași narative și dinamici de putere când vorbești despre ele, să știi că te uiți dincolo de ele. Și a treia, să te bucuri. Se pare că e posibil să faci cercetare antropologică/sociologică, doctorat, tot stresul, și să te și bucuri, și dacă viitorul e groaznic, și dacă prezentul e deprimant. Florin credea că e posibil. Am scris ca să-mi amintesc și mie că e posibil, și tuturor celor care au uitat, sau nu știu încă. Și că ”Merită mereu să trăiești dincolo de suprafața lucrurilor.

 

 

***

 

I clearly remember the first time Florin impressed me, and I know I share this memory with at least another student of that course. It was our first sociology seminar, first-year. First year of teaching, as a lecturer, for Florin too. We attended the seminars sporadically, we didn’t read the assignments, and Florin said at one point: let’s see, why is this happening, what are the causes? And I know I was expecting him to say something like: we don’t read because we don’t want to, we’re not paying attention, we’re lazy, something to tell it is our fault – because that’s how it goes in high school, it’s always your fault for not learning. But he said something else completely, he said that seeing first-year students of this cohort are constantly absent from the seminars, it must mean the cause is systemic, that there’s something that prevents them from engaging. Might it be the way they navigate the new city, or the student bureaucracy, or the campus? Might it be that they need more time to adjust to a new style of teaching and learning? I remember that moment, not in its spatial details – the hour, the color of the sky or where I was sitting – but in the way, it worked over my thinking; it was one of the keys towards understanding and looking for structural causes behind individual’s behaviours, not sliding into easy explanations such as individual guilt: that they don’t want, they don’t know, they can’t, every one of them, one by one. From the very first seminars, he showed us how one can think like a sociologist, together with us, the students, and not against us.

I think I took all the elective courses Florin taught, even though I was sometimes so angry at him. Why was I angry? Because he spoke a lot, using the same tone, and he was hard to follow sometimes. Because, in my opinion, he didn’t struggle enough to let us speak. But mostly I was angry because everything he taught and said was so interesting if you really put in the effort to listen. And I wanted everybody to listen to him.

I remember taking his contemporary anthropology elective, a course that had readings on the anthropology of the body and of medicine. I know I actually thought: the body, what do I care about this subject? Sometimes, living in post-enlightenment meritocracy makes you get the impression it is only the mind that matters. But the course captured me completely, the readings were so interesting that some are stuck inside my mind: the discussion we had about care, reading Annemarie Mol; how the „patient”, seen as a „client”, is inhabiting a difficult situation, albeit different from the previous paradigm in which the patient is at the doctor’s hand – as supreme authority. Then, the racialized body, the objectified body, and the talks we had about the medicalization of poverty, and how fascinating the ethnographic details of the texts were. Inspired also by the first reading of the course (Le Breton, David) an animated video was made, tackling how culture shapes the body. Again, I wished that (at least) every student of medicine had access to such a course.

At the economic anthropology course, I discovered economics could be interesting. The way goods travel globally, how they catch local meanings, how money exist, how they work, all of these things, surprisingly (!!!), aren’t reduced to macro/microecon 101, aren’t just definitions about supply and demand and GDP. We also read how something as common as sugar, in Sidney Mintz’s analysis, could help one understand the history of the last few hundred years: one can look at how the production and distribution of sugar has changed not only diets but entire chains of industrial production, becoming deeply embedded in the ongoing of capitalism.

It was probably winter semester when we had cultural anthropology because I remember it being dark outside and us, the students, were a bit sleepy, as if we’d be walking through mounds of snow even inside the classroom. A course about intellectuals, elites and cultural production, in which one reads Gramsci in the second week, didn’t pride itself in being easy. We were talking about state violence and the violence of worker’s movements, about miners’ masculinity and how they related to their wives when I had a second revelation in interaction with Florin. I asked him: how come that us, sociologists and anthropologists, write up articles that confirm exactly these stereotypes about people – the fact that they act according to masculine or feminine standards – when, actually, what we know and mean to say is that they aren’t essentially determined to act like this? I was emotionally anxious, almost failing to understand what sociology was doing. And he answered something like: Well, exactly, this is our work, how do we do it? Something that upset me for the moment, as it seemed he had not answered my question. But in fact, he had: part of the sociologist/anthropologist work is understanding how it happens that the world is how it is. For example, what are the conceptual threads that are pulled so that some people internalize masculinity/femininity and act as if it is absolutely true, as if there is no other way to express oneself? You try to „catch” a glimpse of reality, to have an idea about what is going on, and to find causes behind what is happening. Sometimes you have to stay a long time with an idea to understand it, other times, one conversation with a teacher that asks you back your own question, simplified, is enough.

I adored the globalization and development course because, again, it questioned something so clear in the order of the world: that development is always good and desirable, and so is globalization. Truth is, studying sociology is a long road of unlearning so much of what you thought was exactly how it seems and how it is said it is. The best part of this course is irrelievable: the second part, where we analyzed road infrastructures in Romania, and especially the construction of the Nădlac high-way, where Florin was doing fieldwork (and of which I am so glad there is a recording, although in Romanian).

I collected all the syllabuses of his courses because I know there is still so much to learn from them and from Florin. Each new arrangement of knowledge, like a syllabus, I think, has a different impact, a different trajectory, and these are his versions. It must also be said that Florin was so calming as a thesis supervisor, that everything seemed so simple, almost already done, already written, when I was meeting him. And there’s something else, something essential about him: in a conversation that we recently had, in which I was telling him I can’t focus on research or finding a PhD, because I am too worried about the climate crisis, he said: yes, this can also be a setback. But look, he said: if we must die, why die desperately? Why not walk towards death joyfully, dancing? What’s left to lose, why not be happy meanwhile?

 

Three keys through which, as he put it, to „make sense”* of this world: first, to see systemic causes and not judge or blame the individual. Second, to know how not to confirm the same narratives and power dynamics when you speak about them – to know to look beyond them. And third, to enjoy. It looks like it is possible to do sociological/anthropological research, PhD included, all of that stress, and enjoy it as well, even if the future is terrible, and the present is depressing. Florin thought it was possible. I wrote so as to remind myself it is possible, and to remind all those who have forgotten it, or don’t know it yet. And that „It is always worth it to live beyond the surface of things”**.

 

*I want to point out the untranslatability of the expression „a da seama”. I always felt English is better for sociological knowledge, but this particular Romanian expression eludes me. It means something like: to reveal the critical aspects of something (but not to exhaust it). It also means to „make sense” of something, but it feels like this sense-making is systematic, with purpose. I don’t think I heard it often, before being in the department of sociology in Cluj. I know Florin said it a lot, though.

**Quoted from a contrasens podcast interview with Florin, about his research on football and nationalism.

CC BY-SA 4.0 This work is licensed under a Creative Commons Attribution-ShareAlike 4.0 International License.